Conferință specială: Octavian Saiu în dialog cu Anne Teresa de Keersmaeker

ZEPPELIN STUDIO FOCUS AGENCY

Octavian Saiu: eu, ca mulți din generația mea am aflat despre puterea dansului din munca ta. Pentru noi toți a fost un moment special că în sfârșit te putem vedea aici, în loc să vedem spectacole online. Aproape simbolic, că festivalul s-a deschis cu minunata ta creație și acest dialog se produce la sfârșit. Îți mulțumim pentru prezență și că ai acceptat invitația. Vreau să te rog să faci ceva care s-ar putea să sune nepoliticos, dar nu e deloc așa. Cum v-ați descrie dvs.?

Anne Teresa de Keersmaeker: e o mare provocare. Sunt o ființă umană, sunt femeie, mamă, fiică, soră. Sunt dansatoare, coregrafă. M-am născut în Belgia. Tata era fermier, mama profesoară.  Am doi copii. Am crescut lângă Bruxelles. Primul partener a fost muzica ani la rând (se emoționează). Îmi place foarte mult să dansez. Iubesc natura. Cam atât pentru început.

Octavian Saiu: un început minunat. Sunt foarte recunoscător și înțeleg aceste emoții. Uneori e ceva dincolo de mișcare ce nu poate fi captat dincolo de mijloacele obișnuite. Iar lacrimile și prezența ta să știi că nu o să le uit. De 20 de ani sunt gazda acestor întâlniri din festival. Sunt întâlniri de neuitat și aceasta e una dintre ele. În prezența și lacrimile tale ai spus totul. Puterea și vulnerabilitatea sunt centrul operei tale. Ai început cu muzica și vreau să elaborez în această direcție.  

Anne Teresa de Keersmaeker: niciodată nu m-am gândit să devin muziciană, dar ca mulți copii din Flandra am intrat într-un sistem educațional foarte bun și atunci e ceva obișnuit. Înainte să cunosc dansul, am cunoscut muzica, dar nu pot spune că era foarte multă pasiunea acolo. Am descoperit pasiunea când am decoperit dansul. Muzica mi-a devenit profesoară pentru a înțelege cum să creez structuri de dans. Am avut ocazia să fiu înconjurată de muzicieni extraordinari. Muzică veche, muzică antică, pop, jazz, compozitori extraordinari de buni la improvizație. Eu cred că dansul este arta cea mai contemporană pentru că nu e nimic mai contemporan decât corpul uman. Corpul uman este aici și acum. Este casa cu care ne trezim în fiecare dimineață, cu care simțim trecerea timpului. Este locul de unde simțim ce simțim din afară și cu care exprimăm în afară ce simțim. Corpul nostru integrează toate experiențele, nu doar din burta mamei sau copilărie, ci și de la strămoși. Acele emoții s-au integrat în oase, în ADN, în sânge. Corpul e întotdeauna emoțional. Dar corpul înseamnă și spațiul social, spațiul între noi. Aspectul social e o parte extraordinar de importantă în aceste vremuri. Oamenii au dansat în momente de mare bucurie și suferință. Bucurie pentru o naștere, pentru o recoltă bună, pentru că vrem să fim împreună în grup, să găsim un ritual prin care să exprimăm această noțiune de împreună. Oamenii sărbătoresc ceea ce suntem între cer și pământ. Este o metodă de eliberare în lumea atât de complicată pe care o trăim astăzi. Ceea ce trăim astăzi este fără precedent. Prin tehnologie și rețele sociale ne confruntăm cu pierderea controlului nostru. Oamenii au nevoie să viseze, să-și imagineze. Dansul nu e doar mecanic, senzual, ci este și o modalitate de a gândi, de a împărtăși un gând despre umanitatea noastră, despre viitorul nostru (se emoționează). Oamenii se adunau seara acasă și discutau. Ce rămâne din existența noastră? Cum construim împreună un viitor pentru lumea de mâine? Cred că e mereu o activitate spirituală. Sunt lucruri pe care nu putem sau nu îndrăznim să le numim. Și asta ne leagă de lumea păsărilor și ne face să dansăm ca pasările și să ne uităm către cer, către nori, către stele, să dansăm ca ele. Cred că foarte pe repede înainte lumea a devenit atât de complicată. Suntem atât de îndepărtați de natură că ne pierdem pe noi înșine și pe mine asta mă îngrijorează.

Octavian Saiu: cât de profund! Aș vrea să mă întorc la ideea de muzică. Atunci când ne mișcăm poate o facem fără să auzim muzica. Atunci când ai un ritm foarte puternic, cum creezi muzica? Sau când intră muzica în universul tău?

Anne Teresa de Keersmaeker: muzica este întotdeauna prezentă. Bătaia inimii este importantă, la fel și inspirația. Una dintre cele mai importante mișcări este mersul. Apoi întreaga vibrație a armoniei, în ceea ce înseamnă armonia în mod simplu și complex în același timp. Dacă nu poți exprima ceva prin cuvinte, atunci poți cânta. Când nu poți exprima prin cântec, poți exprima prin mișcare, prin dans. Nu e o relație romantică cu dansul, ci una care ține de umanitate.

Octavian Saiu: nu e vorba despre a face referire la o anumită muzică, ci despre înțelegerea ritmului. Un lucru pe care îl faci mereu. Spațiul și timpul, 2 dimensiuni pe care le-ai menționat. Cum se raportează la faptul că corpul stă în centrul lor?

Anne Teresa de Keersmaeker: nu sunt filosof, există multe scrieri despre aceste concepte esențiale. Vorbim și despre verticalitate și orizontalitate. Verticalitatea coloanei vertebrale ține despre deschiderea corpului și orizontalitatea ține de mișcare. Vin spre tine, îți cer sprijinul, te mângâi, toate aceste lucruri se întâmplă și prin atingerea mâinii. Astfel există spațiu în corp, în jurul corpului, ca și într-un corp concentric sau mergând mai departe, într-o formă de spirală. Poate că pentru oameni e prea filosofic ce spun.

Octavian Saiu: nu e adevărat. Te rog să revii.

Anne Teresa de Keersmaeker: Johannes Kepler și Isaac Newton… (Se emoționează)

Octavian Saiu: Newton, care a fost cel mai inteligent din specia noastră, a fost păcălit și și-a pierdut banii pentru că a investit într-o schemă piramidală. Lucrurile acestea erau ceva nou și chiar dacă era una dintre mințile cele mai strălucite a investit. A zis „pot calcula mișcarea corpurilor astrale, însă nu pot calcula nebunia oamenilor”, tocmai de aceea spuneam că lumea e nebună. A fost criticat și atacat de mulți alții. Revenind la forma eliptică și la Johannes Kepler.

Anne Teresa de Keersmaeker: avem 2 centre. E ceva frumos. Nu e vorba de un singur centru, ci de 2 centre. Am lucrat cu cercuri, cu spirale în cele 4 anotimpuri ale lui Vivaldi și am reușit să lucrez cu formele eliptice și mă bucur.

Octavian Saiu: în spectacolul văzut la Sibiu există tot felul de cercuri pe scenă și voiam să vorbesc despre partea de laborator. Cum este?

Anne Teresa de Keersmaeker: încă de la început, din anii 1980, când am montat primele spectacole, Solar în 1981, studiam în New York. Îmi plăceau anumite secvențe la vioară care m-au inspirat foarte mult, care se repetă. Gândiți-vă la cei care cântă la vioară în piețe. Dansam pe muzica lui Bach. Însă simțeam că nu mă simt în stare să fac coregrafie. Ulterior am fost inspirată de ce se întâmpla la Jackson în acel moment, munca altora, acel minimalism american care e prezent și-n artele vizuale. Toate aceste persoane unde regăseam afirmații minaimaliste… și mi-am zis că o să o iau pas cu pas. Însă mai târziu a trebuit să fac alegeri. Lăsându-mă inspirată de muzică mi-am spus că cercul este o formă bună pentru că se rotește la nesfârșit. Există mișcarea în cerc. Ne vom roti într-unul sau mai multe cercuri. Am pornit cu un singur cerc astfel încât să ne putem întoarce, ca și când dansul ar fi devenit o rugăciune. Dansul devine o adevărată meditație și dansul devine ceva despre noi împreună. Aceea a fost prima formă geometrică. Ne rotim, mergem în sensul acelor de ceasornic, mergem în mijloc și dansăm așa cum dansează oamenii pe care îi vedem. Ieri, unul dintre voluntari, care are 16 ani și face parte dintr-un ansamblu de dans folcloric îmi arăta dansurile frumoase din ansamblul de 14 și l-am intrebat dacă în familia sa există o lungă tradiție muzicală. Mi-a spus că „nu. Mama mea iubea dansul. M-a trimis la școala de dans când eram mic.” Poate că mama sa și-a dorit să fie dansatoare, nu știu, dar a fost emoționat despre ce mi-a spus.

Octavian Saiu: în această categorie specifică, dansul – teatrul, există aceste nume, Pina Bausch, de exemplu. Vreau să te întreb despre dimensiunea teatrală. Există ceva care nu e mereu explicit. Cum vezi dimensiunea teatrală în cee ce privește crearea? Cum ai încerca sa rezumi dinamica dintre dans și teatru?

Anne Teresa de Keersmaeker: muzica a fost întotdeauna primul meu partener. Artele vizuale mi-au devenit în ultimii ani parteneri. Literatura, narațiunea, poveștile, de a pune în cuvinte ce se întâmplă între oameni a fost mereu acolo. Pentru că lucrez cu dansatori. Comunitatea dansatorilor joacă un rol foarte activ în muncă. Eu cu dansatorii fac ce fac cu mine însămi. Creez o individuală unitară. Poate de aceea îmi place muzica pop sau opera, unde ai muzică, teatru, vizual, mulți oameni laolaltă. Ai melodii recunoscute. Povești despre bucurie, suferință. De aceea apreciez totodată și pe Weber și poveștile lui Dolly Parton. Totul se rezumă la spațiul dintre extrem de concret și extrem de abstract. Am o admirație extraordinară pentru Pina Bausch. Cred că a fost una dintre coregrafii din secolul al 20-lea al cărui nume va rămâne acolo. Ea a lucrat cu toate acele generații, cu toți acei dansatori care și-au adus poveștile cu ei și a încercat să găsească o cale de a le împărtăși publicului. Sunt producții unde nu ai nevoie de cuvinte și altele în care ai. Una dintre marile probleme acum e că dăm răspunsuri simpliste la chestiuni complicate și foarte complexe. Uneori trebuie să recurgi la cuvinte. Chiar și cu Rosas danst Rosas, avea deja o narațiune la bază. Texte de la Strauss, trilogii, însă totodată erau anii 90, erau Nina Hagen și Beethoven și cvartetul de coarde, multe, multe referințe. Uneori ies la suprafață lucrurile mai abstracte, alteori cele mai concrete. Eram înconjurată de muzicieni fantastici și de oameni pasionați de teatru, conectați la teatru. Am fost foarte legată de sora mea și cu ea vorbeam despre Shakespeare și Cehov. Sunt foarte multe modalități diferite de a privi lumea. Este despre dorința de a rămâne împreună, de a reflecta prin dans, muzică, arte vizuale, arhitectură. Să vezi cum se adună laolaltă aceste lucruri. Să împarți un spațiu împreună cu alții.

Octavian Saiu: concretul și abstractul. Eu simt și poate mă înșel, că în ultima vreme creațiile tale sunt un pic mai abstracte față de cum erau în trecut. Tu cum definești aceste lucruri? Poate mă înșel, te rog să mă corectezi.

Anne Teresa de Keersmaeker: Brâncuși e prin excelență persoana care a dat definiția abstractului. A spus că vine din latină și înseamnă să iei, să te duci la esența lucrului extrăgând ceva din el. Brâncuși a mers pe jos la Paris, așa se spune. Ideea e că a mers la Paris să lucreze cu Rodin și a stat în atelierul lui. Rodin era întruparea figurativului. Brâncuși a stat 2 săptămâni acolo și a spus că nu mai poate sta, că nu poate sta sub un copac mare. Toată această discuție despre abstract și concret este una falsă în opinia mea. Nu știu ce aș putea să mai spun despre asta… care e frumusețea unui pătrat sau a unui cerc? Cred că Leonardo da Vinci care a studiat proporțiile trupului și proporțiile din natură a analizat mai mult aceste aspecte.

Octavian Saiu: Brâncuși poate fi un model pentru orice artist pentru capacitatea sa de a se reinventa. Tu ai puterea de reconfigurare.

Anne Teresa de Keersmaeker: nu cred că e vorba despre asta, ci despre a ajunge odată cu vârsta, treptat, la esența lucrurilor. Este o operațiune foarte delicată, aproape alchimică, să ajungi la esența lucrului. Esența poate lua multe forme diferite și e ceva schimbător. Iar mă tem să nu…

Octavian Saiu: vă rog să nu vă temeți.

Anne Teresa de Keersmaeker: nu vreau să fiu prea ezoterică, dar iar ne întoarcem la infinit, la coloana infinitului. Nu, nu mă reinventez, nu e vorba despre mine, ci despre mine împreună cu cei din jurul meu. Ai vorbit de atâția artiști… Istoria dansului contemporan, a dansului modern comparativ cu alte arte este scrisă de femei. Femei care își găsesc limbajul și care își revendică locul. Descoperă cum să fii o ființă umană, cum să fii o femeie. Încearcă să își combine rolurile diferite pe care le au. E o poveste foarte specifică după părerea mea.

Octavian Saiu: cu atât mai mult cu cât istoria teatrulu a fost scrisă de bărbați.

Anne Teresa de Keersmaeker: istoria pur și simplu, încă de la prima pagină.

Octavian Saiu: vreau să mă refer la spațiu. Vorbiți despre toate aceste transformări. Toate au un lucru în comun: s-au produs în limitele spațiului. Cea mai mare provocare a modernismului a fost să cucerească  locațiile din afara lui, zonele tradiționale. Cum s-a articulat asta din punctul dvs. de verdere?

Anne Teresa de Keersmaeker: black box. Faptul că am părăsit acest spațiu, am invitat arta modernă la muzeul MOMA, am invitat publicul de fapt. Am dansat ani întregi în spațiu de tip black box. M-a ajutat muzica scrisă în mod special pentru acest spectacol, proximitatea față de public, accesul la detalii. Apoi a venit această invitație din partea centrului de artă contemporană care ne-a propus să facem aceasta lucrare prin Arbeit. Am susținut o expoziție timp de 3 luni. Veneai la muzeu și îi vedeai pe dansatori care dansau pentru tine. A fost o provocare pentru noi. A fost o percepție diferită care a dat naștere altor proiecte. Așadar am trecut de la o cutie neagră la tipul cub alb transparent, la sculptură, la pictură. Da, s-au născut multe proiecte diferite. Este o adevărată provocare pentru dansatori. Iar apoi ceea ce am trăit în perioada pandemiei a fost un mod prin care fiecare a trebuit să facem față provocărilor de atunci. Dintr-odată pentru noi ca și dansatori, nu doar că a trebuit să nu mai avem încredere în corpurile celorlalți, nu mai aveam încredere nici în corpul nostru. Trebuia să-ți organizezi în mod structurat viața în funcție de regulile impuse de politică și știință. Lucrurile s-au schimbat, chiar dacă am trecut peste această provocare. Am navigat, am învățat cum să respirăm din nou. Modul în care am făcut asta a fost extrem de dificil. Cred că ne-a fragilizat pe toți această experiență – din punct de vedere al modului în care împărțim timpul și spațiul cu ceilalți. Ne simțeam ca și cum am fi plutit pe o barcă cu ceilalți. Mi-a fost foarte greu. Pentru că distanța dintre ceea ce simțeam și ceea ce trăiam era enormă. Consecințele sunt prezente și azi. Cred că în continuare suportăm consecințele și am ajuns într-un moment crucial. Vom vedea ce se întâmplă în Franța, în urma alegerilor de azi, ce se va întâmpla cu arta pe viitor. Mă îngrijorează modul în care vom susține arta în viitor.

Octavian Saiu: transformarea despre care ai vorbit este profundă și îmi place că ai menționat ceva profund. Lumea e poziționată în mod greșit, evoluția înseamnă modificarea ADN-ului. Pentru a avea evoluție, acea modificare e esențială. Mi-e teamă că ceea ce am trăit în pandemie este acea schimbare care va modifica ADN-ul și relaționarea dintre oameni.

Anne Teresa de Keersmaeker: în toți acești ani, tot ce s-a întâmplat, cred că e frumos să aduci oameni împreună și în ultimii ani acest lucru nu a fost ușor. Îmi dau seama, nu îmi pot imagina ca individ și companie. Pur și simplu îmi pare rău, dar mi-ar plăcea ca de la unul la celălalt să construim împreună și să mergem mai departe. Îmi pare rău dacă la un momnt dat nu am făcut lucrul potrivit…

Octavian Saiu: nu trebuie să rezolvi tu toate lucrurile. Mă gândesc la cei 20 de ani de conversații avute în cadrul festivalului și discuția de azi e atât de profundă. Am crescut urmărindu-ți creațiile. Am învățat să apreciez corpul în spațiu și nu sunt vorbe goale. Îți mulțumim și nu vom uitat niciodată ceea ce faci și nici pe tine, Anne Teresa de Keersmaeker.

keyboard_arrow_up