Povestea mea cu FITS e de pe vremea când doamnele în etate își făceau cruce la vederea domnilor suiți pe picioroange în plin centrul orașului, adică de la începuturi. Nu știam eu prea multe despre teatru atunci. Eram în primii ani de liceu și singurele mele interacțiuni cu întâmplări pe o scenă erau din timpul copilăriei, când mergeam să văd Scufița Roșie la Teatrul de Păpuși (acum Teatrul Gong).
Primul-primul spectacol văzut la FITS a fost unul de teatru-experiment și nu-mi mai aduc aminte foarte multe despre el, în afara faptului că actorii erau în niște cutii și dansau/jucau în acele cutii; iar spectatorul trebuia să se uite printr-o gaură făcută în pereții cutiilor. Știu că în acel moment m-am gândit că nu am experiența necesară pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat un spectacol de teatru, dar eram fascinată de ceea ce vedeam.
La FITS mi-am descoperit pasiunea pentru teatru-dans. După ce-am văzut Scattered/Stropi – un spectacol Motionhouse, Marea Britanie – am ieșit din sala Teatrului Radu Stanca cu dorința de mai mult. Am început să învăț despre dansul israelian, sa „vânez” spectacole de dans, la FITS sau acasă, la Timișoara.
FITS, pentru mine, e acel altfel de acasă. E festivalul Sibiului în care am crescut, dar care aparține și Timișoarei, Clujului, Iașiului sau Bucureștiului în aceeași măsură. Abia-l aștept și în 2016, să mă ducă din nou pe străzile orașului, în săli de teatru pline până la refuz, împreună cu acei oameni dragi ai sufletului meu, cu care împart bucuria an de an.
***
Pe Oltea Zambori o puteți citi și pe blogul ei.
Credit foto: Motionhouse