Cine ar fi crezut că un spectacol a cărui distribuție este alcătuită dintr-un singur actor, care de altfel se identifică și cu regizorul, poate provoca un amalgam de emoții și trăiri memorabile? Prelegere despre nimic începe cu Robert Wilson, îmbrăcat în alb și acoperit în întregime de vopsea albă, așezat la o masă și la fel de nemișcat ca o statuie: o apariție bizară, care amintește de un bolnav captiv între zidurile reci ale unui spital. Un țiuit continuu, asurzitor, umple întreaga sală timp de 7 minute insuportabile. Dar, în același timp, sunetul reușește să proiecteze spectatorul spre introspecție, spre analiza propriilor frământări. Este ca un tratament dureros, dar care dă roade. Țiuitul îți zgârie conștiința, însă te invită să percepi spațiul și timpul prin intermediul altor coordonate interioare.
Se așterne liniștea. În mijlocul unei păduri de afișe înalte conținând fragmente desprinse din textele lui John Cage, pe o scenă complet acoperită de ziare mototolite, Wilson își începe apoi discursul, spre ușurarea publicului. Mesajul lui este limpede încă de la început: ceea ce solicităm este liniște; dar ceea ce liniștea solicită este să continui eu să vorbesc. Este un soi de a spune că liniștea nu este sinonimă cu un vid auditiv, ci mai degrabă cu o stare de calm interior. Liniile de forță ale lecturii sunt trasate de subiecte metafizice precum structura, forma și materia. Cage a numit-o o discuție compusă comparând-o cu un pahar cu lapte. Avem nevoie de pahar și avem nevoie de lapte. Dar ceea ce îl interesa cel mai mult era procesul de a turna laptele în pahar.
Autorul își compune uniform textul alcătuit din secțiuni mari și mici, și notează fiecare etapă a acestuia cu o precizie matematică, sâcâitoare. Auditoriul este purtat prin câteva sfere sociale și culturale, însă Cage preferă să zăbovească asupra unor concepte despre muzică, suficient de complexe pentru a genera o serie de discuții fascinante.
Forța lecturii constă în atenția acordată detaliului. Însă în scurt timp, amănuntele devin de prisos, iar lectura amenință să plictisească. Mișcările lui Robert Wilson sunt dureros de greoaie, plimbându-și degetele pe colile albe ale textului atât de molcom încât niciun cuvânt nu scapă privirii, rațiunii. Cage recunoaște însă cu nu are nicio țintă bine definită, așa că se întrerupe la intervale regulate mărturisind: Încet, pe măsură ce discuția avansează, nu ajungem nicăieri, iar asta este o plăcere. Inconștient, pe măsură ce minutele se scurg, devii imun la dorința arzătoare de a te enerva, căci răbdarea reușește să pătrundă încet-încet în suflet.
„Iritarea devine plăcere”. Aceasta se citește ușor și pe zâmbetele dezaprobatoare ale publicului, care nu a avut altă alternativă decât să facă haz de necaz. Xing, din China, spune ca Wilson a reușit să surprindă nimicul print-o abordare originală și inteligent construită.
Wilson este omul de nicăieri, vulnerabil pe scenă. Atunci când autorul, Cage, scrie că nu este nicio problemă să mergi la culcare dacă ți-e somn, Wilson se ridică de pe scaun, se îndreptă spre un pat aflat în colțul opus al scenei, intră sub așternuturi și închide ochii. Așa ajungi să realizezi că textul îl guvernează pe actor și că acesta nu iese din limitele impuse de Cage. Opera sa nu poate fi povestită, ci doar trăită.
Prelegere despre nimic ne învață să apreciem fiecare clipă și ne propulsează spre un adevărul crud: suntem prizonieri ai propriului nostru nimic. Arta este o experiență de moment, un firicel firav care încolțește în suflet doar atunci când totul este redus la nimic. Tot ceea ce contează este acum. În fond, noi singuri avem puterea de a ne controla sentimentele, de a ne găsi liniștea chiar și atunci când o voce interioară ne șoptește mereu că suntem nimeni. De prea multe ori însă, credem că noi suntem totul. Și așa ne pierdem în întuneric.
Articol scris de Cristina Arcaș și Sebastian Baciu, voluntari FITS 2017, în departamentul PR și Comunicare.
*credit foto: Mihaela Marin
