FITS 2017: Iarna

În perfectă armonie cromatică cu titlul spectacolului, Iarna, scenografia este îmbrăcată în alb. Reprezentația transpune publicul într-o poveste polară și impresionează vizual prin nemărginirea imaculată în care personajele devin încătușate de propriul destin.

Povestea, deși tipică, se hrănește din semnificații filosofice ușor identificabile în societatea contemporană, în bună tradiție nordică. Un cetățean ajunge într-un alt oraș, unde, într-un moment de slăbiciune, este prins în mrejele infidelității cu o femeie învăluită în aburii alcoolului. În urma acestei aventuri, conștiințele celor doi sunt măcinate de sentimentul vinovăției și al remușcărilor. Dragostea capătă astfel efecte nocive căci bărbatul își pierde atât seriviciul cât și familia.

Într-un ansamblu compus din dialogul exterior și cel interior, tulburările, revolta și aglomerația lăuntrică sunt surprinse prin dansul contemporan, îmbibat în emoția a doi actori ce vin să dubleze existența protagoniștilor. Trupurile dansatorilor se contompesc, se împletesc pe o muzică asurzitoare, în ton cu drama trăită; aceștia se dezbracă de inhibiții, reflectând cele mai ascunse și întunecate cotloane ale îndrogăstiților. Întreaga scena devine un tablou pe care se proiectează conflictul cuplului, atât de puternic încât reușește să le otrăvească deplin sufletele.

Femeia cade pradă disperării și incertitudinii, fiind frământată de gândul că nu este unica ființă din viața bărbatului. La rândul lui, acesta nu înțelege semnalele obscure ale iubitei, incapabil să deslușească labirintul sufletului feminin. Protagoniștii rămân în fond anonimi, orașul aidoma, din dorința de a proiecta audiența nu într-o poveste a cărei coordonate sunt limpede definite, ci în propria existență. Așa cum întraga scenă rămâne scufundată în omăt, la fel și personajele rămân prizonierii unui vid sufletesc. Dragostea nu mai este, în acest sens, esența supremă în viață. Femeia este interesată de lucruri materiale, raționale, în timp ce partenerul ei nu vede dincolo de prezent.

Iarna nu se rezumă doar la a expune un anotimp nemilos ce zbuciumă omul prin fenomene metereologice extreme. Sigur că, pe alocuri, sunetul viscolului răsună violent din difuzoare, iar momentele de maximă intensitate sunt marcate de jocuri de lumini: un verde crud sau un roșu sângeriu pătează întinderea de alb. Însă ceea ce zguduie de fapt personajele este sentimentul că frigul, tot mai apăsător, le istovește sufletele și le seacă de orice speranță. Albul nu mai este aici un simbol al liniștii, al păcii, ci al dezechilibrului total. În fond, lipsa de culoare nu este prielnică personajelor care realizează, poate prea târziu, că, în tot acest timp, orbiți de iubire fiind, au ajuns să se lovească asemeni unor insecte de ferestrele propriei existențe.

 

Articol scris de Sebastian Baciu și Teodora Fălămaș, voluntari ai Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în cadrul departamentului de Comunicare și PR

*credit foto: Sebastian Marcovici

keyboard_arrow_up