Spectacolul „2h14”, regizat de Robert Raponja, este un proiect al companiei croate Academy of Arts Osijek și a fost conceput ca o satiră la adresa unor probleme frecvente ale tinerilor din ziua de astăzi. Sala CAVAS a Universității „Lucian Blaga” a constituit spațiul ideal pentru a introduce publicul în povestea prezentată, intimitatea și obcuritatea constituind elemente propice expunerii unor teme grave.
Titlul spectacolului, deși neobișnuit, este de fapt cheia dezlegării mesajului, indicele temporal având o mare importanță în poveste, importanță ce se va desluși doar spre final. Acțiunea poate fi privită ca un puzzle care, cu fiecare piesă adăugată, oferă o viziune mai clară. Se urmăresc problemele a 5 tineri, un profesor și o mamă. Prin alternanța secvențelor, spectatorul reușește să cunoască dilemele, fricile și aspirațiile fiecărui personaj, acestea folosind tehnica introspecției și a monologului interior pentru a-și contura trăirile.
Astfel, publicul cunoaște pe rând protagoniștii: Jean are probleme în familie, acest fapt manifestându-se prin furia concentrată pe care nu o poate controla. Fran care, aflat sub influența drogurilor, nu mai este capabil să gândească limpede, pierzându-se în propriile iluzii. Bernard reprezintă prototipul clasic al elevului silitor, atașat excesiv de părinți, iar pe parcurs se conturează dorința sa tot mai arzătoare de a se împlini pe plan emoțional, de a-și găsi o iubită. Și Katarina se confruntă cu o problemă des întâlnită: este nesigură de existența sa din cauza greutății corporale. Rănită de săgețile aruncate de colegi, dar și de propriile ei critici, ajunge să ia o decizie radicală pentru a slăbi: mănâncă viermi. Odată ce slăbește, viața ei ia cu o totul nouă direcție, fata hrănindu-și orgoliul cu remarcile pozitive ale celor din jur.
Pe lângă acești tineri, se expune criza existențială a profesorului lor de engleză care realizează că nu este mulțumit de slujba sa și că are nevoie de o vacanță. Pe de altă parte, aparițiile unei doamne intrigă prin ambiguitatea replicilor, aceasta repetând obsesiv „Eu nu sunt o țestoasă. Eu sunt o rândunică”. Măcinată de gândul că a eșuat ca mamă, ea încearcă să se convingă că instinctul său matern nu a îndemnat-o să-și părăsească „puii”, ci, din contră, să îi ocrotească langă sufletul ei, asemenea unui cuib de rândunele. Femeia joacă un rol remarcabil în descifrarea firului narativ, prezentând evenimentele în retrospectivă.
Toate aceste tablouri fragmentate se unesc, la final, într-un punct, când aflăm că toți tinerii sunt colegi, bărbatul e profesorul lor de engleză, iar doamna e mama unui băiat din clasa respectivă. Spre final, fiecare personaj pare a se îndrepta spre găsirea soluțiilor pentru problemele sale, iar povestea induce în eroare publicul printr-un final aparent fericit. Dar exact atunci când acțiunea pare că atinge un echilibru, totul ia o întorsătură inedită.
Pe parcursul spectacolului își face simțită prezența, prin acompanierea sonoră a actorilor, Carl, care stă la masa de mixaj și marchează trecerea de la monologul unui personaj la următorul, șoptind „Bun venit la Radio Charlie”. El însuși devine parte din acțiune la sfârșit, împușcându-și colegii și profesorul.
Deznodământul reprezentației șochează prin impactul brutal pe care îl are asupra destinului protagoniștilor. Mama lui Carl nu-și mai recunoaște propriul fiu și mărturisește că, în ochii ei, inima lui a încetat să bată o dată cu cea a victimelor. Ea este guvernată de dorința ei de a fi oprit timpul la 14:13, cu un minut înainte de tragedie, de a da timpul înapoi, însă realizează că intenția ei e de prisos. Femeia reușește să își aline durerea doar prin dans, să alunge gândurile negre unduindu-și corpul pe valurile muzicii.
Acronia și focalizarea internă a acțiunii oferă o perspectivă unică, impresionând orice spectator. Din categoria aceasta face parte și Alina care remarcă inventivitatea croaților, care nu fac uz excesiv de decor, aceștia recurgând doar la muzică și la jocuri de lumini, dar și iscusința cu care ei au ales subiectele. Ea mai adaugă: „Mi se pare un spectacol foarte actual!”. Viziunea croaților a fost apreciată și de străini. Hu Yin din China se oprește asupra spațiului, „atât de mic încât părea un studio, însă directorul a exploatat inteligent zona pusă la dispoziție”. Ea remarcă și efortul artistic, atât al actorilor, printre care s-au numărat și studenți. „Faptul că am fost atât de aproape de scenă, de actori mi-a dat impresia că totul se întâmpla spontan. Din păcate, nu am știut pe deplin povestea din spatele spectacolului și de aceea cred că ar fi trebuit să primim niște broșuri cu informații introductive înaintea reprezentației.”
În fond, ”2h14” face un apel către societatea contemporană, a cărei presiune este inevitabil resimțită de către conștiințele fragede, în plin proces de formare, ale adolescenților. Speranțele lor sunt spulberate chiar înainte ca acestea să încolțească, fie din cauza iresponsabilității adulților, fie din cauza incapacității de a-și controla propriile impulsuri distructive. În urma protagoniștilor din 2h14 rămân doar umbrele trecutului, singurele ce amintesc de existența lor. Inundată de tristețe, mama tânărului răzvrătit reflectă nostalgic asupra sufletelor vremelnic stinse, a căror poveste, concluzionează ea, va fi mai mare decât absența lor.
Articol scris de Raluca Barbu și Sebastian Baciu, voluntari ai Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în cadrul departamentului Comunicare și PR
*credit foto: Adi Bulboacă
