„Inimi cicatrizate” este ecranizarea romanului intitulat în aceeași manieră, scris de Max Blecher, care prezintă o serie de evenimente legate sub forma unui tot unitar dramatic și plin de intensitate: inspirate din viața autorului. Filmul descrie povestea unui tânăr student pe nume Emanuel care suferă de tuberculoză osoasă, acesta fiind internat la un sanatoriu de pe malul Mării Negre, unde se petrece întreaga desfășurare a acțiunii.

Câștigător al premiului „Ursul de Argint” pentru regie la festivalul de la Berlin, o capodoperă după cum spune o mare parte din audiență, acest film reușește să traseze câte  un fior de-a lungul fiecărei coloane vertebrale, Radu Jude accentuând aproape perfect fiecare trăire interioară și exterioară a personajelor. De asemenea, un alt aspect care face acest film cu totul deosebit este modul în care secvnțele acestuia sunt  brusc întrerupte de câte un moment de tăcere, pe ecran afișându-se câte un paragraf care întruchipează starea sufletească a protagonistului; un șir de cuvinte în care se poate regăsi fiecare dintre noi.

În altă ordine de idei, putem afirma următorul fapt, și anume că manieră în care este construit personajul Emanuel este cu totul impresionantă. Portretul acestuia este conturat atât direct, cât și indirect prin comportamentul acestuia, care trece de la absolut la aproape nimic datorită mediului monoton în care trebuie să trăiască.

Înainte de a se simți complet întemnițat atât de starea sa medicală cât și de împrejurimi, Emanuel obișnuia să fie un om plin de viață, șarmant și extrem de inteligent, făcându-se remarcat prin cunoștiințele pe care le avea și modul în care privea viața, într-un mod complex, dar totuși cu umor. Totuși acesta sfârșește prin a se contopi cu acel loc pe care îl compară cu un drog, care îi provoacă dependență și autodistrugere, această adaptare fiind asemănată cu o descompunere sufletească de-a lungul căreia se pierde pe sine însuși.

Secat de puteri, dar cu o ultimă flacără plină de dorința de a trăi, acesta încearcă să își păstreze sinele printr-un amor inconștient ghidat de o nevoie trupească, dar și sufletească de a umple un gol în plină formare. Astfel, se poate vorbi despre două idile pe care le trăiește Emanuel, respectiv cu o femeie pe nume Solange, care îl captivează prin eleganța și senzualitatea ei, și cu o actuală pacientă, aceasta cucerindu-l cu simplitatea și vulnerabilitatea ei. Deși iubirea pentru cele două părea a fi una artificială, protagonistul a fost surprins indirect manifestând emoție pură pentru acestea: o mica parte din ce a fost cândva fiind încă acolo.

Pentru a accentua sentimentele acumulate de-a lungul vizionării, filmul are un final brusc, dându-ne de înțeles că Emanuel s-a stins din viața în drumul său spre București, într-un mediu banal – vagonul restaurant al unui tren. Acest deznodământ sugerează calitatea sa de om obișnuit, care, cu toate că obișnuia să fie extraordinar, a murit într-un mediu nesimnificativ.

Putem spune că „Inimi cicatrizate”reprezintă o operă de artă care necesită răbdare și o mentalitate deschisă, sensul și înțelesul acesteia schimbându-se constant de la o extremă la alta, de la paradis la abis absolut. Filmul sugerează că timpul, care prin teorie, este o relativitate, reprezintă un vid infinit pe care îl căutăm neîncetat pentru a simți că trăim și existăm pe acest Pământ. Astfel, Emanuel este un simplu om care, între cei patru pereți unde apăsarea trecerii timpului nu se mai simțea, își dorea să fie muritor.

 

Articol scris de Badea Daria, voluntar al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în cadrul departamentului de Comunicare și PR

*credit foto: Dragoș Dumitru