Un nume rezonant în lumea teatrului, Robert Wilson, captivează publicul festivalului din acest an, atât prin capodopera sa, ”Prelegere despre nimic” , cât și prin discuțiile auxiliare cu presa românească. În cadrul emisiunii televizate, Garantat 100%, Cătălin Ștefănescu intră în dialog cu regizorul american, trecând în revistă momentele cheie din viața lui.
Robert Wilson este o personalitate a cărui principii morale reușesc să rămână intacte în pofida faimei ce îl înconjoară. Crezând cu toată ființa în puterea și omniprezența adevărului, el consideră că este esențial să conservăm acea emoție lăuntrică din noi. Doar cu ajutorul ei, mărturisește regizorul, putem să trăim cu adevărat în prezent, fără să fim bulversați de alți factori exteriori. Robert Wilson se rezumă la exemple simple, aproape banale pentru a-și justifica mentalitatea, însă bogate în semnficații ce vin să cimenteze fondul uman sufletesc: Îmi ating fruntea și e caldă. Căldura e adevărul.
Așa cum remarcă și Ștefănescu, Robert Wilson alege să cântărească onestitatea persoanleor cu care colaborează în încercarea de a se asigura că există o conexiune la un nivel mai înalt. Regizorul susține că naturalețea pe scenă nu este altceva decât o minciună criticând convingerea că ceea ce se întâmplă în fața publicului este o realitate. Tehnica actoricească presupune să știi să stai, să mergi și pur și simplu să fii pe o scenă, detalii primordiale ale universului teatral.
Intrând în culisele vieții sale, aflăm că Robert Wilson se naște în Texas, într-o familie lipsită de înclinații artistice, dar care îl încurajează mereu să își depășească limitele: Mama îmi spunea că dacă la școală mi se cere să sar doi metri, eu să sar cinci. Eu voiam să sar cincizeci . O ambiție care i-a guvernat copilăria și care nu s-a ofilit de-a lungul anilor ci, din contră, s-a intensificat. Tocmai de aceea, Wilson a atins fluența în limbaj, întreruptă adesea doar de pauze lungi, contemplative, deși, încă de la o vârstă fragedă, s-a luptat cu probleme de exprimare. Gurile rele ar fi spus că oricine ar suferi de un astfel de impediment lingvistic nu ar putea să construiască o carieră remarcabilă, cu atât mai mult să calce pragul unor țări precum China, Israel, Japonia, Iran, Germania, Anglia sau România.
Rugat să își descrie câteva dintre cele mai semnificative colaborări din cariera sa, Wilson încheie dialogul prin a o aduce în prim-plan pe celebra Lady Gaga: cei doi reușeșsc că stârnească numeroase controverse prin atitudinea lor ieșită din tipare. Gaga este o persoană de o inteligență aparte care nu se limitează exclusiv la aria ei de creație, ci își îmbină munca cu arta teatrală sub îndrumarea lui Wilson; cântăreața surprinde, în ochii acestuia, prin curajul de a prelua sfaturile sale și de a le transpune, reinterpretate, în lumea muzicală. De altfel, muzica a jucat și ea un rol în ascensiunea americanului care mărturisește că sunetul reprezintă nucleul existenței sale: nu există niciodată liniște completă, auzim ce auzim . În acest context, el remarcă evoluția culturii afroamericane, născută prin cântecele sclavilor și perpetuată mai apoi prin genuri muzicale precum blues, jazz și astăzi rap.
Robert Wilson este fără niciun dubiu o figură memorabilă în lumea teatrului. Acesta nu se ferește din a recunoște că de multe ori preferă să evite lumina reflectoarelor, să manevreze jocul actorilor și să fie creierul din spatele scenei. Prin abordarea teatrului absurd în spațiul mondial, regizorul aduce o viziune revigorantă asupra artei dramatice. În aplauzele publicului, Wilson părăsește scena, însă nu cu o reverență, ci lătrând asemeni unui câine furios sau, din contră, înfricoșat de zgomotul ce sparge liniștea. Poate că lătratul, mai presus de avangardismul clișeic al artiștilor, e singurul mod prin care Wilson încearcă să se apere în fața aplauzelor, atât de asurzitoare încât până și el ajunge, inevitabil, să cadă pradă vulnerabilității umane.
Articol scris de Cristina Arcaș și Sebastian Baciu, voluntari ai Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, în cadrul departamentului Comunicare și PR
*credit foto: Sebastian Marcovici