Sunt de o săptămână la FITS, însă abia acum găsesc răgaz și un pic de tihnă să scriu (și) aici. Am văzut mai multe spectacole, o să mai povestesc, dar despre Joy/Bucuria lui Pippo Delbono era musai să scriu înainte să mi se usuce lacrimile.
Nu c-ar fi fost trist, deși este, cumva, ci pentru că Delbono a reușit, din nou, o poveste personală care atinge intim, cred, pe oricine asistă. Mă rog, mai puțin pe spectatorul care a ieșit relativ repede din sală, pe acela nu-l atinge nimic, parol!
Bucuria îi este dedicat lui Bobo, recent dispărut, un surdo-mut analfabet pe care Pippo Delbono l-a adoptat în trupa sa originală de teatru acum vreo 20 de ani, și pe care a reușit, prin limbaj teatral, să-l învețe să joace, l-a integrat în spectacolele (era în Orchids, acum cinci ani) și în viața sa. Bobo își făcuse propriul limbaj al semnelor dar, mai presus de toate, după ce și-a petrecut o bună parte din viață în instituții de stat, a regăsit o viață proprie și, cel mai important, un sens.
Ruxandra Predescu, printreranduri.eu – Citeşte tot articolul