OFELIA FAUSTII:
„Mefisto”-ul lui Silviu Purcărete sau 15 ani de Excelență la Sibiu. În stare continuă de alertă culturală.
Înapoi în Infern, după apoape 15 ani. Am revăzut aseară „Faust”-ul (pot să-i spun și „Mefisto”-ul) lui Silviu Purcărete. Spectacolul după care nimic din sufletul meu de spectator nu a mai fost la fel. O ștachetă ridicată atât de sus, că doar el singur a reușit să treacă peste. Și a izbândit, evident, și aseară. Cum se spune de altfel despre fiecare montare, la Sibiu și oriunde aiurea în lume, pe unde i-a mai fost dat să înfioare.
Aș vrea să pot să spun că s-a schimbat. Că s-a transformat. Că a crescut. Că a evoluat.
Dar a rămas la fel. Superlativ absolut în materie de energie. De interpretare. De scenografie. De muzicalitate. De emoție. De armonie. La toate nivelurile în care se poate explora, într-un fel în care nu se va mai putea prea curând, Răul din noi. Uluitor. Abrupt. Visceral. Până la transfigurare.
Faust nu mai e tulburătorul Ilie Gheorghe, e răscolitorul Miklós Bács. Nu se mai joacă la Hala Balanţa, e găzduit de o altă hală industrială dezafectată dintr-o altă margine de oraș, cunoscută acum sub denumirea Fabrica de Cultură Sibiu. De sibieni și de mii de spectatori din țară și din afara țării care vin special la Sibiu să-l vadă. Sute de metri pătrați în care zeci de actori și studenți de la Sibiu s-au lăsat purtați (în cele deja câteva sute de reprezentații în cei 15 ani de magie) de geniul lui Purcărete. Duhuri. Spirite. Vrăjitoare. Arhangheli. Troli. Dimpreună cu toate flăcările iadului, revărsate fără milă peste tot umanul din noi, vândut iremediabil Necuratului.
Constanta acestui spectacol în toți acești ani, un incredibil Mefisto al senzaționalei Ofelia Popii, pentru a cărei evoluții pe această scenă se pot folosi, fără greșeală, toate superlativele inventate până acum în materie de apreciere. Robustă. Solidă. Devastatoare. Într-un spectacol magic. Răvășitor. Năucitor.
Am căpătat în sfârșit curajul să scriu despre „Faust”. Cel puțin am început. Și deja am visat peste noapte că mă scurg fără șansă printre degetele de cabaz ale dirijorului/amfitrion Cristian C. Stanca, în timp ce căutam cu disperare să mă agâț de mănușa neagră ce-i îmbracă dibaci mâna, cu care încă mai mută anume atenția de pe un element pe altul din această feerie teatrală.
Revin curând cu amănunte.