FITS 2022: Despre teatru și alte privilegii

Un text-declaraţie scris de Adina Vasiliu

Teatrul inimii mele e la Sibiu.

Doar acolo visele-mi joacă-n teatru și inima-mi ridică cortine și doar atunci, la început de vară, când orașul tot e înflorit de tei.

Știți, între lunile de iunie ale teatrului cu tei, eu nu trăiesc decât așteptare. Și dacă mă gândesc bine, înainte de așteptare, trăiesc chiar așteptarea așteptării.

Așteptarea așteptării …formula mea de păcălit nerăbdarea, pentru că lunile dintre cele cu tei nu își găsesc întotdeauna un alt rost, în afara teatrului trăit pe viu. Atunci mă „hrănesc” doar cu „Aplauzele” anilor trecuți și cultiv cuminte dorurile..de George Banu, de cafelele de la „Arhive”, de trepidația de vară a orașului, prea mic pentru atâtea emoții mari.

Aștept luna iunie în toate celelalte luni din an și mi-e un fel de dor, amestecat și fără sens, de ceea ce am văzut deja și de ceea ce nu am trăit încă. Dau târcoale, citesc, renunț, visez. Decoruri se nasc și mi se sting în minte și apoi se risipesc, respinse de o altă așteptare, luni întregi, o iarnă și încă o primăvară. În mine, toată așteptarea așteptării e la fel de aprinsă, ca orele de împlinire din iunie, când „ard” lipită în scaunul meu de catifea roșie.

Prin martie se domolește iarna și așteptarea se transformă în certitudini, creionări de program, confirmări de spectacole, trasee imaginare care jonglează prin oraș. Visez să fiu peste tot, să văd tot, să plutesc de la o scenă la alta, de la un moment la altul, știu deja că le-aș iubi pe toate. Închid ochii și aleg piese, regizori, zile, ore, alegerea doare, e asumare și renunțare..

Iunie. Sunt acolo, orașul e ca-n vis, parfumat de tei, și eu nu pot respira atâta fericire. Îmi e de ajuns să fiu. Îmi e de ajuns să fiu pe străzi. Aglomerație. Fanfare cu zorzoane, majorete, care alegorice, păpuși gigant, flăcări, lumini, muzică…Piața mică-tango, Piața Mare -rock, Biserica Evanghelică-Gospel, Atrium-pian. Orașul e în fierbere, e- un fel de trepidație în aer, magia se întâmplă parcă sub un clopot uriaș de sticlă care reverberează, emoțiile se ridică în aer și ricoșează în noi, înmiite.

Încep spectacolele mele de seară târzie. În fața sălilor de spectacol, emoțiile redevin calde și scurmă în stomac, ca un fel de îndrăgosteală, fără obiect dar niciodată fără rost.

Mulțimi intră în teatre, unii se recunosc, zâmbesc, murmură, e rumoare. Niciodată nu ascult conversațiile din foaiere. Ochii mei zâmbesc, dar toată ființa mea e concentrată altundeva, în interiorul meu și al teatrului, în miezul căruia sunt atât de iremediabil prinsă.

Înăuntru. Închid ochii și iubesc mirosul teatrului meu cu ochii închiși. Niciodată, nicăieri, nu am regăsit parfumul unic al sălilor mele de spectacol, parfum tulbure de trupuri amestecate, tutun, hârtie, praf. Catifeaua moale și roșie a scaunului păstrează un iz cuminte și cald, prin sală anină fire subțiri de fum.

Întuneric. Scena poartă urme de pași goi, tălpi umede pe podeaua neagră, lucioasă. Un reflector se aprinde brusc. Liniște. Simt un altfel de tremur. Bucurie, privilegiu, recunoștință pentru efemerul care mi se oferă, pentru perfecțiunea clipei, de necuprins în nici o poveste. Știu eu că mâine, același spectacol nu va mai fi la fel..poate un gest va fi mai vag, o clipire mai devreme, o respirație mai adâncă, un ton mai jos, un pas mai aproape..

Zilele curg prea repede. Diminețile sunt lente, cu cafele băute sub tei, prânzurile caută umbra în Piața Mică, între două conferințe la Habitus. Spre seară se animă pietonalul și Piața Mare, se aud de departe tobe sau fanfare. Copiii sunt purtați pe umeri prin mulțime sau se pierd, în joacă, pe sub fustele de mătase ale păpușilor uriașe.

Serile mele sunt pline și desăvârșite prin teatru și se termină uneori în lacrimi, alteori în plimbări lungi pe străzi, în noapte, până se așează toate neliniștile zilei și se domolesc toate întrebările de nedomolit..Câteodată stau pe treptele unei biserici și ascult muzica lentă de pian de pe terase, în timp ce de peste tot, mă învăluie în vrajă, teii.

Duminică, ultimul spectacol al acelui iunie. Ultima seară sub teii din fața teatrului. Lumea trece în toate sensurile, unii poartă ecusoane în piept, voluntarii în tricouri negre râd tare. Privesc. Doar privesc. Deja mi-e dor. Mâine nimic nu va mai fi la fel. Deja, mâine începe o altă așteptare a așteptării altui iunie.

Ultima piesă din festival. Iliada, Homer, hexametru dactilic, 24 de cânturi, limba slovenă. După aceea, un drum de noapte de trei ore până acasă. Locul meu e pe primul rând. Lumea se așează, e curioasă. Scena e deja deschisă, decorul minimalist, scaune, o harfă, o draperie neagră în fundal. Mă foiesc, nu -mi pare posibil să mă capteze. Zeii Olimpului ar avea nevoie, parcă, de mai multă grandoare.

Și atunci intră în scenă ei. Zeii, eroii..Da, zeii și eroii! Nu te poți îndoi că doamna serioasă, cu coc și blană, e Hera. Nu eziți să-l recunoști în tânărul cu costum negru și cămașă albă, ușor descheiată, pe Ahile.

Povestea începe lent. Îi urmezi sub zidurile Troiei. Ahile e mânios, Hector vrea pace, frumoasa mamă Thetis își însoțește fiul, Agammemnon …….Degetele bat sacadat in microfoane, acțiunea prinde ritm, războiul e acolo, te copleșește, îl trăiești neliniștit, cu pumnii strânși a nedreptate. Elena doar, se așează, mândră, impasibilă, drapată în rochie albă. În fond, războiul nu e al ei, ea a ales iubirea.

La pauză, ochii tuturor sunt tulburi, îi văd pe toți surprinși, în teatrul mic, în seara de sfârșit de festival, asistăm la o capodoperă.

Actul doi. Ahile aleargă pe scenă, cu un microfon ținut strâns la piept. Caută cu privirea în sală. Îl urmăresc cu ochii mari și îmi țin respirația când îngenunchează în fața mea, atât de aproape, încât îi pot vedea tremurul pleoapelor..

„Ce-ai venit oare, o fiic-a lui Zeus de scut-purtãtorul?
Poate venit-ai sã vezi cum știe sã-nfrunte Agamemnon?
Una ți-oi spune, și cred cã așa cum îți spun o sã fie:
El în curând va plãti-o cu viața-i aceastã trufie!”

Furia îi arde în ochi, ca și lupta ce se aprinde, trupurile încleștate sunt atât de aproape…Patrocle moare gol, Hera le întoarce spatele. Zeus și zeii toți sunt indiferenți, beau bere și urmăresc în tăcere războiul.

Liniște. Ecoul luptei mai răsună în minte, deși în sală nu se mai aude nici o șoaptă. Suntem încremeniți în scaune. Actorii revin, pe rând, din culise și se așează. E atât de liniște…Începe încetișor un cântec, în engleză, cu acompaniament delicat la harfă. „Noi toți vom muri, viața asta e de împrumut…” Și din nou liniște.

Nu se mișcă nimeni, nici noi, spectatorii, nici ei, actorii…Respirăm doar și ne privim. Cântăreața la harfă mă privește și mă întreabă:”what’ s you name?” Privesc peste umăr, încercând să-mi dau seama cui îi e adresată întrebarea, dar ea insistă, privindu-mă:”what’ s you name?”.Adina, răspund sugrumat. Cântăreața întoarce privirea spre scenă și le cere celorlalți: acum cântăm pentru Adina. Și cântecul se reia, încetișor.. „Noi toți vom muri, viața asta e de împrumut…”

Plâng. Mi-s atât de grele lacrimile…..Actorii- zei, actorii-eroi mă privesc și cântă numai pentru mine ..Apoi, liniște, iar. Minute lungi, infinite, ne privim din nou, până când spectatorii țâșnesc din scaune, aplaudă și ovaționează. Nu mă pot ridica.

Ahile, Thetis și cânteața la harfă se prind de mâini și pe scenă, în fața mea, se înclină. Plâng, încă neînțelegând că am primit cel mai frumos dar dintre toate. Îi îmbrățisez pe toți cu privirea, le mulțumesc prin lacrimi iar ei zâmbesc tacit a înțelegere.

Nu știu când și cum am plecat spre casă. Trei ore lungi, în mașina care gonea prin noapte, nu mi-am putut opri lacrimile. Binecuvântată, privilegiată, fericită, de parcă zeii m-au purtat pentru o clipă în brațe și mi-au permis să zăresc prin nori, Olimpul..

Și-apoi am înțeles. Și teatrul mă așteptase pe mine. Poate chiar toate cele unsprezece luni, dintre lunile cu tei. Și mi-a permis mie, muritoare, zeul meu, supremul, să mă conectez pentru o clipă la un nivel de înțelegere și conștiință la care doar cei privilegiați au acces, acolo unde zeii și eroii, actorii și spectatorii pot deveni una. Poate chiar acolo unde se naște și unde se duce la final de lume, viața.

Cunoașterea acestei iubiri depline, fără forma unui trup, mi-a adus alte întrebări și, din nou, alte așteptări. Oare cât în viață jucăm teatru și cât în teatru trăim viața ?…

Și căutarea de sine și căutarea răspunsurilor va continua în același loc, Sibiul, într-un alt iunie cu parfum nebun de tei, în alte scaune calde de catifea roșie.

keyboard_arrow_up