Constantin Chiriac: Acum nouă ani, am avut un atelier incredibil cu Neil LaBute și de atunci mă străduiesc să îl aduc înapoi pe aici și uite-l. Avem proiecte în plan, îmi doresc să îi dedic o poezie de dragoste lui Neil LaBute și să îi mulțumesc că este aici cu noi.
Neil LaBute: Nu sunt naiv să cred că fiecăruia îi place teatrul în aceeași măsură în care îmi place mie. Cred că libertatea este moneda pe care fiecare dintre noi ar trebui să o avem în buzunar. După cum discutam la atelierul de săptămâna aceasta, ai senzația că oamenii au speranță pentru viitor, dar la finalul piesei, senzația se schimbă. Lucrurile se schimbă. Inteligența artificială este un subiect major și trebuie să știți că Asociația Scriitorilor din Statele Unite ale Americii a pornit o grevă, nimeni nu mai scrie nimic nou. Teatrul respectă textul așa cum nu se mai respectă nicăieri. În film, spre exemplu, pot ajunge să nu îmi mai recunosc textul în reprezentarea cinematică. În film, mereu am simțit că scriitorul nu e neapărat un personaj important, se pune mai mult accent pe economie și pe financiar, decât pe actori, per se. Lucrurile s-au schimbat, dar totuși au rămas la fel. În urmă cu 50-60 de ani, au existat și liste negre, am avut inchiziții. Sunt plin de speranță, dar privesc lumea, teatrul și arta cu realism. În fiecare an, auzim că teatrul a murit – eu nu simt că e așa. În cinema, lucrurile pot deveni copleșitoare pentru că ecranul e mai mare decât omul în sine, dar nu e la fel ca la teatru – nu mă pot uita în ochii actorului.
Octavian Saiu: Sunt lucruri din discursul tău care ne perturbă. Vine inteligența artificială și nu suntem pregătiți să îi facem față, dar noi suntem capabili să iubim. Totuși este și o violență în lumea aceasta, pe care tu o expui antagonic cel mai bine. Un scriitor american spunea că teatrul mereu este pe moarte, dar avem mereu oportunitatea de a-l învia. Neil a făcut 60 de ani anul acesta, totuși este ceva la tine care rămâne tânăr, băiețesc. De la modul la care te îmbraci, la curiozitatea ta neobosită. Ai fost etichetat, deseori, și criticat ca fiind mizantrop. Nu vreau să te prefaci că ești antropolog, filosof, sau gânditor etic, deși ești, dar spune-mi: ce se întâmplă cu societatea? În ce direcție mergem? Se întâmplă lucruri incredibile, mi se pare că regresați către o brutalitate pe care am crezut că am lăsat-o în urmă.
Neil LaBute: Cred că ADN-ul nostru așa e construit încât suntem legați cu un fir roșu de trecutul nostru. Într-o zi, ne schimbăm foarte mult – ce să mai spunem despre o viață de om? Pe un spectru, suntem capabili de tot felul de lucruri, dar am impresia că ni se pun în mână instrumente care ne provoacă ori să fim buni, ori să fim răi. Internetul îți permite să creezi, dar să și discreditezi. Mai avem și paradoxul vârstelor: în America poți merge în război și să omori oameni la 18-19 ani, dar nu poți să bei o bere. Oamenii trebuie să se adapteze constant. Toată lumea se îngrijorează de acești cinci nenorociți dintr-un submarin, dar sunt sute de mii de oameni care merg în război. E o chestiune inerentă a oamenilor: ne interesează foarte tare ce se întâmplă cu celălalt. Mă îngrijorează uneori – acest interes – pentru că ceasul ticăiei constant. Și până la urmă, cât de important poate fi pentru un om să aibă parte de o carte bună, de un cântec bun. E ușor să pui etichete oamenilor și într-o lucrare îți e ușor să pui etichete ca să îți aduci aminte. Cred, totuși, că îmi plac câinii mai mult decât oamenii – încă nu am cunoscut câine care să nu îmi placă. Când îmi pun mantra povestitorului, voi prezenta doi oameni în conflict, nu doi oameni fericiți, pentru că asta prinde. Iată un alt paradox: oamenii în SUA încep să le spună actorilor: “tu nu ești evreu, nu poți juca un evreu”. Și lumea mă întreabă: cum poți scrie tu despre femei de culoare, despre tot felul de categorii defavorizate? Dar eu cred că teatrul nu are limite.
Octavian Saiu: Teatrul este un spațiu al libertății. Acum, America se pare că s-a transformat într-un loc în care libertatea unuia înseamnă limitarea libertății altuia. Poți înțelege de ce un evreu poate să joace personajul unui evreu, dar cred că lucrurile au mers mult prea departe. De ce crezi că se întâmplă asta? De ce ajunge toată lumea pe marginea extremismului ideologic? Aceste idei nu fac altceva decât să planteze o semință a urii. Te rog, spune-mi câteva gânduri despre asta.
Neil LaBute: Sigur, frica. Te uiți la masa asta și poți să o vezi ca pe industria teatrului. Cred că trebuie să gândim exponențial, da, vrem să auzim voci, dar vrem să fie diferite. În fiecare zi, vreau să văd un film care e mai bun decât orice face eu, nu știu să le găsesc. Eu am început ca privitor, consumator și îmi doresc mult să consum conținut de calitate, cărți, spectacole, teatru bun. Am o dificultate în a înțelegele clasele de scriere creativă, care te încurajează să povestești despre ce este real. Am crescut la o fermă, am un frate și suntem fundamental diferiți. El încă a rămas la fermă. La facultate, dacă nu era spațiul suficient de mare pentru ceea ce îmi doream, mă adaptam, căutam o altă sală. Nu îmi place autoritatea și nu îmi place să mi se spună “Nu”. Cred că “nu”-ul nu este unul global, ci mai degrabă o să mă străduiesc până când voi obține un “da”. Acum, avem o generație care e mai dispusă să vadă ceva pe telefon, decât pe televizor. Încurajez oamenii să facă filme inclusiv pe iPhone, dacă ei își doresc asta. Telefonul de la Hollywood, probabil că nu va veni niciodată. Cred că ar trebui să fim mai pregătiți – motivul pentru care am început să fac un film e pentru că am obosit să aștept după alții să îl facă pentru mine. Acum, după 20-30 de ani, înțeleg cât durează să faci un film. Atunci, nu înțelegeam finanțele și tot mecanismul din spatele filmului și am ajuns să fac prostia de a face un film cu 20,000 de dolari pentru că nu am avut răbdare. Să te ridici singur din gunoi trăgându-te de șireturi – așa spun americanii. Poate că în timp ce îți creezi calea, va trebui să omori pe unul sau pe altul – asta voi face. Scriu ce îmi place și mă bucur enorm că fac asta.
Octavian Saiu: Ai fost pe ambele părți ale industriei. Te-ai bucurat de faimă, dar ai reușit să te menții și o persoană simplă și privată. Oamenii încearcă acum să trăiască totul lipiți de ecrane și trăind realitatea prin artefacte diferite de realitatea în sine. Ne confruntăm cu o avalanșă de non-sens care invadează spațiul public și este foarte periculos pentru tinerii care sunt mai ușor de impresionat. Vreau să te întreb dacă această libertate veritabilă și necesară nu a dus, de fapt, la un haos greu de controlat în care nu mai știm ce e adevărat și ce nu e.
Neil LaBute: Într-un fel, mă surprinde totul și nu mă surprinde nimic. Dacă aș deschide un ziar acum și un ziar de 100 de ani, sigur aș găsi povești care mi s-ar părea incredibil de spus mai departe într-o formă sau alta. Imaginea ta poate fi cumpărată și poți fi polițist săptămâna asta, prostituată săptămâna viitoare și polițist prostituat peste două săptămâni. Îi pot spune inteligenței artificiale scrie-mi o piesă în stilul lui Neil LaBute și chestia va începe să scuipe ceva imediat. E bun? E rău? Nu contează, de fapt. Pentru că ei vor un produs, cantitatea va prima peste calitate. Calitatea nu mai e importantă în industrie dacă oamenii vor doar cantitate. Inteligența artificială nu va intra în grevă niciodată. Nu știu dacă ar trebui să limităm accesul la internet al copiilor, dar cred că trebuie să ne cunoaștem copiii și să luăm decizia aceasta în acord cu toată personalitatea lor. Văzând “Pe Aripile Vântului”, primul film pe care l-am văzut la cinema, am înțeles cum funcționează cinematografia, am văzut cum funcționează imaginea. Când mama era pe moarte, m-am dus și am cumpărat cartea “Pe Aripile Vântului” și m-am dus să-i citesc, nu pentru că aș fi vrut eu să citesc eu cartea, ci pentru că ea era încântată. Mama mi-a deschis ușa spre cinematografie și m-a învățat că oamenii se atașează emoțional de produse de artă și de cultură. Arăta ca Scarlett O’Hara și avea vocea lui Shirley Temple. Apoi, când au apărut cinematografe cu mai multe săli, mă lăsau să mă uit la “Doamna și Vagabondul” și după, probabil, am văzut o grămadă de filme pe care nu ar fi trebuit să le văd la acea vârstă. Practic, mi-am construit singur drumul și mama a avut doar încrederea că eu mă voi descurca. Mi-e frică de internet, chiar dacă mă gândesc deseori la el. Aș schimba responsabilitatea – mă supără când SnowBunny69 scrie tot felul de critici la adresa tuturor. Cred că ar trebui să fim mai asumați.
Octavian Saiu: Mă gândesc la imaginea unui fiu care cumpără o carte ca să i-o citească mamei sale pe moarte. Spuneai că ai descoperit literatura și filmul prin intermediul mamei tale, dar vreau să aflu despre prima ta interacțiune cu teatrul. Și când te-ai gândit că ai putea face parte din lumea asta?
Neil LaBute: Din păcate, lucrurile sunt mai puțin interesante. Eu m-am născut în Detroit și am migrat spre statul Washington, de acolo se trăgea mama. Primul teatru a fost pentru mine teatrul de biserică, un teatru comunitar. Mi se părea o sală de spectacole ca pentru copii, nu-mi aduc aminte exact. După aceea, în liceu, am fost cu fratele meu la o proiecție King Lear. Atunci, un student din ultimul an l-a interpretat pe King Lear, era extrem de machiat, ai fi spus că e teatru kabuki. Mi s-a părut fascinant, nu am înțeles prea multe cuvinte, dar am știut exact ceea ce se întâmplă acolo. Asta e magia teatrului. Atunci când te uiți la un film, ești atât de prins în realismul și neo-realismul filmului, dar în cazul teatrului, orice se poate întâmpla. Mi-e teamă de pericolul ca acest spațiu să devină un spațiu sigur, în care să ne simțim confortabili. Eu nu sunt evreu, dar jur că mi-ar plăcea să văd un spectacol despre asta. Nu mă interesează, personal, cine stă lângă mine. Adesea, oamenii se simt lezați emoțional.
Octavian Saiu: Trebuie să te pregătești pentru că începe să se întâmple și în mediul academic – avem trigger warnings care îi anunță pe oameni că urmează să se discute un subiect mai controversat.
Neil LaBute: Oamenii au început să primească panglici de participant ca să nu se simtă lezați. Nimeni nu se poate simți lezat. Nimeni nu îți va da în viața reală o diplomă de participare pentru că mergi la un interviu la locul de muncă. Avem un spirit foarte competitiv, ne dorim medalia de aur, vrem să fim primii din clasă. Faptul că al patrulea cel mai rapid om din lume nu primește medalie, hm… Ar trebui să fie suficient pentru el că e al patrulea cel mai rapid om din lume.
Octavian Saiu: Ce părere ai despre propriul tău succes? Despre impactul tău? Despre faptul că creatorii de teatru, dramaturgii și actorii te consideră un simbol al teatrului american.
Neil LaBute: Scriu doar când sunt inspirat, mereu mă gândesc la asta, dar nu scriu tot timpul. Tuturor ne place să fim lăudați, dar lauda nu mă provoacă să scriu și nu îmi scrie piesele. Nu am fost niciodată persoana care a crezut că trebuie să își prezinte opinia și să îi convingă pe oameni să își schimbe părerea, fiecare are opinia. Știu când o producție e puternică, nu am nevoie de cineva să-mi spună. Da, confirmarea vine cu un strop de adrenalină, dar eu sunt propriul meu motor. Caut validare în mine însumi, mereu mă uit la ce aș putea face mai departe. Trebuie să vezi care e povestea pe care vrei să o spui tu pentru că nu o va face nimeni mai bine decât tine. Am văzut multe idei și le-am refuzat. Motivația mea nu este legată de bani.
Pregătesc un film luna viitoare, “Fear of the night” și încerc să fac un film despre “Unchiul Vania”, am adaptat-o pentru un film modern care prezintă povestea din perspectiva unei trupe de teatru. Românii fac un mix de teatru și de film și mie îmi place foarte mult, mi-ar plăcea să fac și eu în state acest tip de filme.
Octavian Saiu: Ai lăsat o amprentă aici în teatrul românesc. Beckett a spus că avem patru imperative în viață: naștem, trăim, murim și lăsăm o amprentă, o urmă. Am fost norocos să primesc mari personalități ale teatrului mondial aici, dar vă spun sincer, nu am cunoscut pe nimeni la fel de autentic ca Neil. Cred că despre asta e vorba: autentic, nu artificial. Mulțumesc, Neil Labute!
Idei notate de Șerban Suciu
