Tim Robbins a revenit la Sibiu cu trupa sa, The Actor’s Gang, cu un spectacol în premieră mondială. A discutat cu Octavian Sau despre spectacolul pe care l-a prezentat şi despre multe altele în cadrul conferinţei speciale desfăşurate la Sala Oglinzilor.
Mai jos găsiţi câteva dintre cele mai importante întrebări din cadrul conferinţei speciale de la FITS 2024.
Octavian Saiu: Pentru mine este un moment la care visam de mult timp.
Tim Robbins: Şi eu sunt recunoscător. Trupa noastră, The Actors’ Gang a început în urmă cu 40 de ani, înainte de a fi cunoscut succesul. Imediat ce am început să lucrez în televiziune a fost extraordinar. Am văzut actoria pe micul ecran ca o oportunitate de a-mi finanța teatrul. Teatru a fost fundamentul muncii mele. Nu poți minți în sala de teatru cum minți în film. Publicul își dă seama, nici nu contează cât ești de faimos. De câte ori facem o nouă producție e de-a dreptul înfricoșător. Dar e o experiență frumoasă. Calci pe teritoriu nou. Peter Brook se referă la necunoscut. Din gura unui actor când auzi că are lucrurile sub control știi că are o problemă. În teatrul live actorii au tendința să dea vina pe public pentru ce se întâmplă pe scenă. Aseară, desigur, publicul a fost extraordinar. De fiecare dată când intri pe scenă chimia cu oamenii e diferită. Comunitatea din sală e diferită. Am observat că modul în care te raportezi la public este esențial. Am învățat să nu presupun că publicul își permite să plătească. Dimpotrivă. Poate depune un efort uriaș. Asta înseamnă respectul față de public. E treaba ta ca actor să te conectezi cu publicul, nu poți da vina de el. Teatrul are un răspuns imediat, efemer. Mereu trebuie să te lupți ca să captezi acea magie și simt că aseară s-a întâmplat acest lucru. Am jucat un spectacol dificil, cu un pic de umor. Știam cum e receptat în America, dar nu știam cum e receptat aici.
Octavian Saiu: Cred că aceste niveluri ale publicului sunt extrem de importante. E cineva în public care a văzut Visul unui nopți de vară al lui Peter Brook în comunism și acei oameni s-au simțit eliberați. Asta cred că înseamnă teatrul trăit. Pentru mine acest spectacol nu se poate deconecta de cel de care am vorbit adineauri, deși sunt subiecte diferite. Cum ați gândit acest subiect actual?
Tim Robbins: Am avut norocul să fiu implicat într-un proiect în izolare. A trebuit să mă izolez 2 săptămâni într-un hotel în Londra și a fost foarte ciudat. Era absurd. Parcă era o închisoare cu room service. A fost ceva ieșit din comun. A trebuit să închidem teatrul și la început am înțeles de ce. Câteva săptămâni s-au transformat în luni, ani. Eu am studiat istoria și am realizat că așa ceva nu s-a mai întâmplat. Ca toată lumea să se oprească și a fost o experiență bizară. Întregul concept a fost bizar. Era ceva greșit la toată experiența aceasta. Pentru că situația era atât de extinsă mi-am dat seama că e subiectul dramaturgiei și teatrului grecesc. Cum ne asigurăm că toate catastrofele, cum ar fi războiul din Atena sau vreo molimă, toate situațiile astea atrag haos dacă nu vorbim despre ele, oamenii să-și exprime temerile, anxietățile. Este treaba actorilor să preia mesajul cetățenilor și să transpună mesajul într-o poveste pentru a înțelege situația mai bine. Nu a fost plăcut pentru cei care dețineau controlul. Sigur, erau cei care scriu tragedie și fac acest lucru, dar se întâmpla și-n comedie, cu subiecte profunde despre război. Mă aflam în poziția în care mi-am zis că trebuie să scriem despre asta. Și îmi doream corul și zeii, teatru grecesc. Îmi puneam singur întrebări. Fiecare voce era a mea. Am trecut de la o extremă la altă. În ultimii 15 – 20 de ani am înțeles că nu știu. Efectiv nu știu. Nu am încredere în experți. Nu am încredere în cei care ne spun mereu tot felul lucruri care duc la consecințe negative. Au apărut tot felul de întrebări în mintea mea. E vorba de un dialog sincer, neîncercând să deturnez publicul către o direcție sau alta.
Octavian Saiu: Vă folosiți inspirația și vă duceți spre anumiți oameni. Ce ne puteți spune despre discuțiile cu Peter Brook care v-au inspirat? Resursele acestea, răspunsuri, înțelepciunea și negați că sunteți chiar dumneavoastră un expert.
Tim Robbins: Am citit „Empty Space” a lui Peter Brook în facultate și mi-a schimbat perspectiva confirmându-mă totodată. La 12 ani am făcut teatru pentru prima dată. Eram în New York în fiecare weekend, cream o scenă într-o camionetă, în spate ne schimbam, făceam o paradă în cartier ca să adunăm public. Făceam o piesă cam de 1h și era un fel de vodevil. Ani mai târziu am înțeles că asta era commedia dell arte, nu era teatru pentru elite, ci pentru piața publică. Se spuneau povești importante pentru lucrători, fermieri. Exista mereu tendința în societate să mergi împotriva iubirii. Ei erau mereu în centrul commedia dell arte. De exemplu, tatăl voia să-și căsătorească fiica cu un tip bogat și ea era îndrăgostită de un tip mai sărac și de aici haos. Servitorii umilesc apoi puterea în piața publică. Strada a fost prima rădăcină. La facultate nu mă interesează teatrul realist american. Există scriitori care au eliberat generații, însă stilistic nu mă interesa asta. Mă interesa teatrul european. În 43 de ani am făcut o singură piesă care are o canapea în decor.
Octavian Saiu: O canapea în 43 de ani, da. Asta este de neegalat.
Tim Robbins: Relația dintre un actor și un membru al publicului. De atât ai nevoie în teatru. În 1994 am avut un festival internațional important și am avut multe teatre din lume. O resursă extraordinară pentru noi ca actori pentru că am văzut întreaga lume pe scenă. După ce s-a terminat, unul dintre actorii de la teatrul Cirque du Soleil a organizat un atelier pentru noi. Noi aveam stilul de joc, dar nu aveam și disciplina și acest actor ne-a oferit și disciplina. Am fost norocos pentru că în lockdown am putut conversa cu Peter Brook online. E un om de la care am învățat, care m-a influențat. Un alt mentor care mi-a schimbat viața: regizorul Robert Altman – m-a învățat să fiu eu însumi fără să-mi compromit idealurile. Unul dintre primele lucruri: „la un moment dat producătorul o să vrea să intervină și să dea lumea la o parte. Dacă ți se întâmplă ție, ies eu de pe platou și invers” și am zis ok, avem un fel de înțelegere. Asta a fost la începutul perioadei mele de regizor.
Octavian Saiu: Ce se întâmplă în teatrul american e aproape tragic. În America totul e foarte fragil când vorbim despre producția de teatru. Să mergem înapoi, să privim la această istorie de 43 de ani și să vedem care au fost cele mai mari reușite ale dumneavoastră care nu pot fi măsurate din perspectiva premiilor, dar și momentele în care v-aţi simțit descurajat sau pierdut.
Tim Robbins: Prima dată s-a întâmplat asta când tocmai ieșisem din facultate și nu aveam bani. Când nu credeam că vom facem spectacol și am reușit. Apoi, în 1992, am avut un spectacol în lucru și domnul de la The Doors ne-a asigurat partea de percuție, nu-mi venea să cred că asta se întâmplă. Am realizat că intrăm pe un teren pe care nu mai este nimeni. În facultate am învățat că teatrul e doar Broadway, dar nu este așa.
Divertismentul de masă nu oferă adevăruri, nu ajunge la rădăcina speranțelor pe care ar trebui să le avem. Totul este minunăție, complexitate, tragedie, ridicol. Eram un grup de tineri actori care voia să tot exploreze și asta am și făcut. Următorul lucru care mi-a schimbat cumva perspectiva a fost în Los Angeles. E o luptă să câștigi un public acolo. Provocarea a fost să mergem în turneu în America la public care nu era obișnuit cu teatrul. Noi mergeam cu o altă formă de spectacol. Apoi am fost în China, cu Visul unei nopți de vară, și mă uit de pe margine de la scenă și văd publicul și scena. Publicul se uita sus / jos și apoi se uitau doar jos, pentru că limba devenise irelevantă.
Chinezii au înţeles că trebuie să înţelegi povestea, nu limba. A fost extraordinar. Acum 8 ani când am fost aici a fost minunat. Intrăm în conversație cu un public internațional.
Vorbisem aseară cu actorii mei și au zis că nu se aseamănă cu nimic, nu mai trăiseră această experiență. Când te poți conecta cu publicul, aceasta e frumusețea și minunăția publicului. Poți avea sute / mii de oameni care nu s-au mai întâlnit niciodată între ei, pot fi totalul opus celorlalți, dar trăiesc o emoție împreună. Noi putem să-i facem să plângă sau râdă împreună.
Acesta e lucrul care m-a revoltat când s-au redeschis teatrele în SUA: ni s-a spus că nu putem deschide teatrelor, dar dacă le deschidem trebuie să cerem dovada vaccinării, iar eu am refuzat. Nu deschidem teatrele. Ăsta nu mai e teatru. Așa am ajuns la Dionisus: ce ar face Dionisus? Practic ar da foc întregii săli. Nu-l întrebi pe om ce opinie are, ci că toată lumea are acces.
Scopul artei este să aduci oameni cu opinii diferite și să-i unești. Am pus un semn la teatru spunând că nu descriminăm pe nimeni. Noi am plătit tuturor salariile, ne-am asigurat că au asigurare de sănătate, am avut programe pentru deținuți, am avut 3 persoane care efectiv erau irelevanți din punct de vedere al locului de muncă, dar i-am rugat să ne creeze o arhivă a The Actors Gang.
Avem imagini și vrafuri de hârtii cu producții. Oamenii aceștia ne-au preluat istoria. Se vede și-n piesă. Vorbește Dionisus despre asta, cât de afectat a fost să vadă lumea franjurată, distrusă. Forul este esențial într-o democrație. În New York avem discuții în jurul unei fântâni, la serviciu e locul cu cafea și apă. În discuțiile de la fântână oamenii spun lucruri diferite de ale tale și totuși sunt oameni, sunt colegii tăi de serviciu, trebuie să le arăți respecți. Nu trebuie să fii de acord cu ei. În timpul izolării, discuțiile astea au dispărut. Noi am avut această conversație pentru a ne păstra pe toți într-o cutiuță a gândirii și au apărut silozuri. Siloz 1 și siloz 2 se urau. Nu mai exista capacitatea de creștere sau răzgândire.
La fântână cineva îți poate spune ceva ce îți ridică întrebări. Nu cred că e un accident că forurile publice au fost închise, ci o idee de a controla gândirea omenirii. Atunci când se prezenta un for public, toată lumea știa că nu poate spune un anumit lucru deoarece va avea necazuri. Cred că acestea erau lucruri care trebuiau discutate. Știam mereu care e opinia mea, dar mi se pare important dialogul, cu atât mai mult acum. Pentru că oamenii vor încerca să uite. S-a întâmplat recent ca guvernele noastre să ne spună că dacă nu ne comportăm într-un fel ne vom pierde drepturile. M-am gândit la gripa spaniolă din 1918. Vă dați seama că nu există cărți, muzică despre asta? Oamenii au uitat. Mi-am dat seama că acum acționăm similar. Ne-am comportat oribil și nu mai vrem să ne amintim de acea perioadă. Situația nu va dispărea de la sine. Îmi amintesc isteria, pandemia de covid, panica – au început să dispară odată cu invazia Rusiei în Ucraina și pare că la 7-8 luni apar alte catastrofe cărora trebuie să le facem față. De ce trăm tot timpul în frică?
Toate intră în cuptorul mass media la știri. Pare că de câte ori apare un val de căldură este o catastrofă climatică. Mesaje sunt făcute să ne facă să trăim într-o stare de frică. Nu accept așa ceva. După frică e furie. Nu accept să trăiesc în frică. Mi-am dat seama că trebuie să mă desprind de situația politică, de exemplu. Nu am capacitatea de urî oamenii care au votat diferit de mine (Biden/Trump). Am nevoie să înțeleg ambele tabere. Suntem direcționați către conflict și haos. Adorăm haosul, așa se încheie Afrodita… De ce? Pentru că asta câștigă, nu vă dați seama că ați fost manipulați să vă urîți reciproc. Parcă trăim într-un roman de Orwell.
Octavian Saiu:Ne vorbiți despre lucruri care nu sunt foarte evidente, dar există și este nevoie de un expert să arate acest lucru. Oamenii încearcă să se adune în jurul aceleiași idei. Nu vorbesc cu ceilalți. Vorbim și despre ideea de panică care e alimentată de cineva, undeva, pe care nu-l putem identifica. Când suntem conduși să ne urâm între noi nu realizăm asta. Câți reușim să ajungem la teatru și ce impact are teatru? Ce impact are teatrul în viață?
Tim Robbins: Poți ajunge la milioane de oameni cu o minciună, după cum se vede în cinematografie. Dacă ajungi la 100 de persoane cu adevărul, adevărul se va multiplica. Minciunea încetează la cei 1 milion de oameni, ceea ce practic le închide calea. Nu există teren fertil pentru minciună, adevărul în schimb vine pe teren fertil. Am văzut acum mult timp o producție regizată de Andrei Șerban în New York și am înțeles atunci că adevărul este central. Să zicem că avem 20 de oameni într-o sală este esențial să ținem acel spectacol. Nu știm cine e în public și ești dator să faci spectacolul, nu știi cine e prezent și pe cine impactezi. Teatrul rămâne important, esențial de-a dreptul. Putem spune unui public: telefoanele la o parte. Fiți alături de noi. E important. Din cauza telefonului murim pe dinăuntru. Se creează o realitate pe care nu o putem regăsi în altă parte.
Octavian Saiu:Aţi deschis alte întrebări. Un cuvânt recurent în discursul dumneavoastră este publicul. Grotowski a respins mulțimea și vorbea despre spectator la singular. Cum aţi descoperit ideea unui grup de oameni format din personalități diferite?
Tim Robbins: Probabil că încă de la început, în primul lucru pe care l-am făcut. E vorba despre aplauzele de la sfârșit. Dacă nu ai fost pe scenă și nu ai trăit asta, nu înțelegi. E modul în care oamenii zic mulțumesc. Am trecut și prin etapa în care am fost nemulțumit de public, apoi am realizat că nu, e treaba noastră să înțelegem dinamica asta a publicului. Harold Pinter scria mereu despre minciună, cum oamenii se mint și nu spun adevărul. Asta este frumusețea când joci. Că nu vrei să arăți realitatea evidentă și-i încurajăm pe actori să aleagă o altfel de realitate. Cum interpretezi altfel o emoție, într-un moment de suferință teribilă, cum găsesc bucuria de a interpreta asta? Legat de bucurie, în ultimii 3 ani, atelierele mele încep cu bucuria. Le spun actorilor mei să intre cu emoția bucuriei. Începeți cu bucuria. Este colacul care vă va salva de ce se întâmplă în jurul nostru. Dacă rămâi în emoțiile negative, te poți rătăci. Trebuie să fii rapid cu emoțiile tale. Să mergem cât de profund se poate și să trecem la bucurie. Genul acesta de disciplină permite o explorare mai profundă. Succesul cel mai mare e să ajungi în momentul în care să îți vină să plângi, dar să plângă publicul, cui îi pasă? Lasă-ne pe noi să simțim emoțiile astea.
Octavian Saiu:Aveți programe în centre de detenție…
Tim Robbins: Da, a început cu o femeie care începuse un program și a fost dificil. Sunt lucruri pe care nu le poți face în închisori și am înțeles că acești bărbați și femei au putut ajunge la emoții de care uitaseră. În închisoare emoția este furia, ce le arăți altora că nu se pot pune cu tine. Nu exprimi teamă, că ești compromis. Avem un grup foarte divers, din bande diferite, în același grup. Închisorile din state sunt foarte segretate, albi, negri, toate etniile și am început un cerc. Ce făceau și deținuții. Le-am prezentat personaje din Commedia dell arte, pentru că nu suntem calificați pe psihoterapie și-i putem ducem în joc și imaginație. Apoi puteau să-și exprime niște emoții și după 2-3 ședințe se descărcau, pentru că râdeau. Am trecut la exercițiul de tristețe pentru că un personaj imaginar a murit și aveau o înmormântare. Își imaginau momentul de rămas bun. Toți făceau asta și se uitau în jos la presupusul decedat, iar facilatorul spunea: uitați-vă unii la alții. Totul se schimba atunci. Pentru că vedeau empatia în ochii dușmanului și nu puteau nega asta. Asta ne unește și toate diviziunile dispar.
Octavian Saiu: Aceasta e puterea teatrului pe care noi, ceilalți, nu o putem înțelege întotdeauna.
Tim Robbins: Așa este. Au venit odată la mine doi indivizi și mi-au zis că trebuie să-mi zică ceva. Cu două săptămâni înainte i-au sunat șefii din închisoare că negrii urmau să se lupte cu mexicanii. Știi ce am făcut? Ne-am găsit unii pe alții și am simulat. Am creat teatru în curtea închisorii. Nimeni nu știa că ei doi s-au prefăcut. Oamenii și-au făcut un plan. O poveste adevărată incredibil de emoționantă. Noi lucrăm și cu copii și acolo vedem un alt tip de eliberare. Li se spune să nu plângă, să nu fie triști, să nu aibă emoții negative. Adulții vor copii mereu fericiți fără să-și exprime emoțiile negative. Când lucram cu copiii, ei au fost pregătiți să-și joace pe scenă toată furia din lumea. Îi eliberează, descoperă cine sunt ei cu adevărat. Bine ar fi să identificăm de ce ne e frică, ce ne enervează. Se investește multă energie de la ce ne distrage.
Octavian Saiu: Îmi doresc ca peste 2 ani vom sărbători aniversarea de 45 de ani a The Actors Gang aici la Sibiu.
Tim Robbins: Da, mi-ar plăcea mult!
Octavian Saiu: Bun. Avem o înțelegere!
Constantin Chiriac: Am venit cu intenție la finalul conferinței, pentru că prietenul și fratele meu este incredibil de sincer. Am făcut o reală nebunie și am decis să fim împreună la ceremonia de deschidere, alături de Corul Madrigal și am făcut o singură repetiție. A fost un moment extraordinar când a început să plouă și el a rămas în picioare, unde era, cu cămașa lui albă și spunea poezii extraordinare. Nu vă imaginați ce poet stă în fața noastră. Pippo a fost și el impresionat. La fel și oamenii.
