Conferinţă specială: Matei Vișniec în dialog cu Pippo Delbono

Pe 22 iunie, în a doua zi de FITS 2024, Matei Vișniec a intrat în dialog cu regizorul italian Pippo Delbono, care a oferit publicului sibian în acest an premiera mondială Trezirea.

Matei Vişniec: Am căutat o imagine pentru Pippo Delbono care să-l definească: dăruirea de sine. El se dăruiește și creează spectacole, emoții, legături, prietenii, transmite mesaje pline de poezii. Poezia ajunge uneori la suflet direct, fără să mai treacă  prin creier. Pippo, nu o să-ți punem întrebări metafizice. Prietenia este tema acestui an de festival.

Pippo Delbono: am început să fac teatru la 4 ani. Să cochetez cu el. Aveam părul blond, eram un copil frumos. Atunci am cunoscut pentru prima dată teatrul. Apoi într-o zi când bunica a aprins focul m-am ars la față, așa că în loc să mă dezvolt într-un copil frumos, am devenit copil handicapat, așa cum se cunosc copiii arși. În România oamenii mă cunosc, eu vin aici pentru că mă iubește lumea și eu iubesc mult România.

Matei Vişniec: Între tine și Sibiu există o poveste de dragoste. Cineva a declanșat această poveste de dragoste. George Banu a declanșat această poveste. Este astăzi printre noi. În cărțile sale exista un dialog cu tine. Îți amintești conversațiile avute cu el? Erau între prieteni sau între profesioniști?

Pippo Delbono: Erau discuții între prieteni înainte de toate. Eu vorbesc spaniolă, franceză, engleză, italiană. Putem vorbi ce limbă doriți. Georges mi-a fost un prieten foarte bun. Mi-a admirat mult munca. A venit la toate spectacolele mele. A venit inclusiv la Paris să vadă spectacolele mele.

Matei Vişniec: La Paris și eu am descoperit spectacolele tale pentru prima dată. Inclusiv francezii spuneau că noi îl iubim pe Pippo Delbono, dar în Italia este la fel de iubit ca în Franța? Românii te iubesc la fel de mult ca italienii?

Pippo Delbono: Este greu de spus. Am lucrat în Franța și în Italia. Eu cred că spectacolele mele sunt apreciate în egală măsură. Eu sunt foarte bucuros când oamenii apreciază spectacolele mele. Merg în Franța, în Italia, sunt apreciat la fel. Lumea mă recunoaște, mă salută, iar pentru mine acest lucru este extraordinar. Georges Banu a făcut asta pentru mine. A fost reprezentantul României la spectacolele mele. A citit cărțile mele, îmi spunea părerea lui sinceră, mereu îi ceream părea. Îmi este dor de Georges… pentru că era sincer și avea cultul prieteniei.

Matei Vişniec: Așa este. Ne este dor de Georges Banu. Acum prietenia e punctul principal în Sibiu. Este un loc care emană prietenie. De multe ori colaborarea se transformă în prietenie. Vorbim de un parteneriat care este succedat de prietenie. Care e momentul când prietenia intervine în parteneriat?

Pippo Delbono: Îmi aduc aminte de momentele în care am devenit prieteni. Am devenit prieteni într-un anumit moment. Am avut multe momente în viața mea în care am descoperit tristețea, nu doar moartea mamei. Iar în meseria noastră sunt momente edificatoare.

Matei Vişniec: Cred că tu ai creat un adevărat limbaj. Există creatori de teatru și creatori de limbaj de teatru. Tocmai de aceea te regăsim peste tot. Când ai devenit tu însuți? Pentru că asta e cel mai greu de făcut.

Pippo Delbono: Nu aș ști exact care a fost momentul când am devenit artist. Știu că iubeam totul: muzica, dansul. Am lucrat cu cei mai mari muzicieni. Așadar experiența este una mare și de toate felurile iar acum a devenit realitate această experiență. Toată viața mea am avut de-a face cu lucruri foarte dificile. Și acum întâmpin asta. Toată viața mea este alcătuită din dureri. Viața și experiențele mi-au dat șansa să creez aceste spectacole, toate sunt rezultatele unor mari dureri. Eu nu mă simt bine și sunt trist. Dar viața merge mai departe. Până și astăzi e existența și niciodată nu învățăm cu adevărat totul. Viața îți dăruiește multe lucruri. Ieri ați simțit o poezie în spatele acestui spectacol. Ați văzut serata de gală de aseară. A fost un pic lungă. A fost foarte frumoasă, a fost emoționantă. Însă nu am rezistat pe tot parcursul galei, cu durerile mele, și am avut nevoie de ajutor la final.

Matei Vişniec: Revenind la perioada ta de tinerețe. Ești pentru noi toți un poet care are propriile sale imagini, propria sa muzică. Care a fost momentul în care poezia a început să intre în sufletul tău. Ce poet ți-a plăcut? Italian sau cineva din literatura universală?

Pippo Delbono:  Am iubit dintotdeauna poezia. Iubesc poezia simplu. Scriu un pic. Ungaretti mi-a plăcut foarte mult. L-am studiat și la școală. Am rămas impresionat de poeziile lui pentru că mă regăseam. Inima mea bate alături de scrierile lui Ungaretti. Pot să spun că poeții simpli au fost cei care mi-au schimbat viața. Poezii triste de altfel, dar cele care sunt scrise de oameni care au fost aproape de oameni. Sunt impresionate.

Matei Vişniec: Să vorbim despre cinema. În anii 50 – 60, cinemaul în Franța a fost un adevărat șoc. În România eram în plină perioadă comunistă. Cei care au vârsta mea suntem copiii lui Fellini. Spune-ne câteva cuvinte și despre filme.

Pippo Delbono: Eu ador cinema-ul. Am telefonul tot timpul la mine și acum mă uit la un film despre Bobbo și viața lui. Îmi plac toate filmele. Am început să revăd câteva filme franțuzești în ultima vreme. Nu sunt concentrat doar pe aspectul cinematografic, mă interesează și muzica din aceste filme. La vârsta mea fac noi descoperiri. Te schimbi cu vârsta. Se schimbă și pasiunea. Atenția ta se concentrează pe altceva. Am văzut și filmele ale Sofiei Coppola care mi-au plăcut. Cinematografia este unul dintre lucrurile pe care le iubesc el mai mult. Mi-au fost aproape pe tot parcursul vieții mele.

Matei Vişniec: Ai scris destul de mult despre tine, arta ta. Ai fost foarte deschis. Întâmplările de pe scenă sunt o adevărată poveste. Ai scris o carte despre artistul din tine, pe care îl iubești.

Pippo Delbono: Îmi pare rău că nu sunt actorii mei aici. Ei sunt la teatru, lucrează. Ar fi trebuit să fie și ei. Corpul unui actor este primul lucru important. Apoi este viața, teatrul. Aceste 2 elemente alcătuiesc corpul actorului. Aceasta este experiența despre care vorbesc în cartea mea. Corpul meu de multe ori m-a salvat. De aceea, teatrul meu este un teatru despre corp și corpuri. Unii îmi spun că ajunge Pippo, câte lucruri faci. Dar în compania mea de teatru, câteodată mă supăr pentru că ei vor să fiu prezent doar acolo. Ei au nevoie de mine, eu am nevoie de el, prezența corpurilor contează.

Matei Vişniec: Putem pune întrebări din sală. Ne dai impresia că suntem prieteni, ne lași să te tutuim. Transmiți multă călădură. Sunt tineri care te recunosc și tu nu-i cunoști. Vorbești cu ei de parcă îi cunoști de o viață. Emani bunătate. În toate piesele tale vorbești despre lucruri clare: oroare, război, sărăcie și există un soi de optimism. De unde vine acest optimism?

Pippo Delbono: Optimismul vine din experiența vieții atunci când înțelegi că lucrurile se schimbă totul. Optimismul nu e ceva retoric, e ceva real, palpabil și e ceva dur. Foarte dur. Este necesar să fim sinceri, dar e foarte greu. Teatrul meu e sincer, așa cred și sper. De aceea persoanele de aici mă văd așa. Fiecare dintre voi probabil că ați avut o viață dură și atunci rezonați  cu ce găsiți în producțiile mele. Prietenia este o necesitate a celorlalți. Eu tot mai mult am nevoie de ceilalți. Am nevoie de companie să văd și să simt oamenii că sunt lângă mine. Aceasta este prietenie. Întreaga artă se bazează pe prietenie. Inclusiv actorii mari cu care am lucrat mă iubeau și din această iubire a lor îmi luam forța.

Întrebare din sală – există regrete pe care le aveți în viață?

Pippo Delbono: Da, sunt lucruri pe care nu le-am făcut și le regret. Pentru că mi-era teamă, pentru că nu reușeam să le fac și pur și simplu nu le-am făcut. În acest moment al vieții mele îmi doresc să fiu bine la minte și la suflet. Nu ajută cu nimic să fii un artist mare, contează să fii un OM mare. Nu ajută la nimic să spui: câte lucruri frumoase am făcut dar nu am făcut nimic. De fiecare dată este vorba despre o renaștere continuă. Eu sunt deja mult prea bătrân. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, dar anii au trecut. Dacă aș fi avut cu 5 ani mai puțin…

Matei Vişniec: Ieri, în timpul spectacolului, după 2-3 minute, am văzut că erai deja pe scenă. Erai cel care aștepta public. A durat vreo 15 minute până s-a așezat publicul. La ce te gândeai în acel moment? Publicul intra în sală și te vedea că erai deja pe scenă.

Pippo Delbono: O întrebare foarte bună. Eu nu ar trebui să stau de la început pentru că nu aș rezista, vă spun sincer că mi-e teamă, dar pentru a mă asigura că totul e așa cum trebuie. Și nu mă gândeam la nimic special. Mă gândeam la corpul meu. Abia dacă mă gândeam. Dacă încep să mă gândesc la un singur lucru îmi dau seama că nu mă simt bine. 15 minute stăteam pur și simplu acolo. Doar existam. Pe scenă exiști și tu. Un regizor italian a zis că spectacolul este despre A FI, a exista. Mișcarea pe scenă este un dans continuu. Am învățat asta de la Bobbo.

Întrebare din public: care sunt sfaturile pentru tinerii la început de drum?

Pippo Delbono: Eu le-aș spune tinerilor să trăiască experiența artei. Ar trebui să facă din meseria lor o adevărată revoluție. Tot ce este important e să fii sincer, să lucrezi mult, să devii unic. Nu asculta ce spun ceilalți. În Italia toți vor să facă același lucru. Avem o grămadă de regizori. Mulți au făcut multe lucruri. Dar nu ar trebui să vă preocupe pe voi ce fac alții. Voi trebuie să ascultați publicul. La Roma era un teatru foarte mic, 6-7 spectatori și aveau niște spectacole capodoperă. Ei nu au făcut lucrurile ca alții. Așa am făcut și eu. M-am gândit la corp, la dans, eu sunt doar eu. Sunt aici, sunt unic. Dacă asculți de toată lumea faci lucrurile dictate de alții, nu ce simți tu.

Matei Vişniec: Ieri seară, pe scenă, citeai textul, iar paginile uneori erau lipite și întâmpinai dificultăți când trebuia să le dezlipești. A fost un moment foarte frumos, noi ne uitam la tine cum te străduiai să le dezlipești, pentru că nouă ne prelungeai timpul petrecut cu tine. Ai avut incidente agreabile pe scenă? Care au adus un plus spectacolelor tale?

Pippo Delbono: Este incredibil că ți-ai amintit și ai observat lucrurile astea. Tu ai reușit să vezi frumusețea într-un episod ciudat. Eu nu mă gândeam decât la cum să dezlipesc foile și să depășesc acest episod ciudat. Mă gândesc cum pot dansa. Vă spuneam că eu dansez tot timpul. Pentru cei tineri, trebuie să știți să depășiți momentul, să puteți trece peste. Este foarte important. Să știți să mergeți înainte. Am mai avut și eu incidente pe scenă, desigur. Se întâmplă. Dacă nu ești atent la ce se întâmplă în jurul tău începi să devii schizofrenic. Nu-mi amintesc foarte bine acum incidentele. Ați văzut că mi-e foarte greu să mă deplasez, nu știu ce mi s-a întâmplat, mă simt un pic Bobbo. Dar merg înainte. Să rămân acasă nu este o opțiune. Chiar dacă toți ar fi să plece, eu merg mai departe. Ieri mi-a revenit această durere, dar o port mai departe cu mine.

Întrebare din public: dacă ați putea să împărtășiți un moment foarte frumos despre spectacolul de la Sibiu.

Pippo Delbono: Acesta e un moment pe care mi-l voi aminti tot timpul. Eu vin în România. Iubesc românii și românii iubesc teatrul meu. Am venit aici, am văzut orașul, pe care îl cunosc bine. Eu vă consider frații mei și fac spectacole cu frații mei. Vor apărea și probleme, dar nu contează. Sunt într-un oraș care îmi place. În Italia nu-mi prea place să fac spectacole, pentru că Italia s-a oferit într-o țară imposibilă. Mie îmi place să vin în România. Francezii însă se consideră cei mai buni. Oamenii de la Paris mă iubesc, mă adoră. Ei spun de multe ori că mă iubesc pentru că sunt liber ca ei, spre deosebire de Italia și Germania, unde oamenii nu gândesc liber. În Franța lumea gândește liber. Aici în România trăiesc altfel de sentimente. Simt o prietenie puternică aici. Mi se pare că suntem cu toții frați.

Matei Vişniec: Prietenia poate emana dintr-un loc cum este festivalul de la Sibiu.

Constantin Chiriac: Am ținut să vină la Sibiu și i-am scris un mesaj pe care l-am făcut pentru un prieten care mi-e într-un fel frate. Când am ajuns la repetiții, actorii s-au oprit și m-au arătat cu degetul. El le arătase mesajul pe care i l-am trimis de ziua lui și-i spuneam că este copilul teribil al teatrului european. L-am adus în 2007 grație domnului Banu. Este atât de puternic și important ce face încât nu poți să nu-l ai. L-am dus și l-am pus la 12 noaptea, oră excepțională pentru el. Au fost vreo 7 – 8 spectacole pe care le-a prezentat la FITS. Am zeci de mesaje de la oameni care cer să stea și pe trepte la spectacolele lor. La un moment dat, mi-a povestit domnul Banu că înainte de a tipări cartea despre el i-a dat cartea s-o citească și Pippo nu a fost entuziasmat. Atunci, domnul Banu i-a spus: scrie tu cartea și eu sunt dispus să fac prefață. Din păcate, nu s-a mai întâmplat acest proiect, probabil că ar fi fost unul dintre cele mai frumoase proiecte care s-ar fi putut face.

keyboard_arrow_up