De multe ori în viață, drama cuiva e mult mai dureroasă atunci când o vezi prin ochii apropiaților victimei. Cei care stau și asistă neputincioși la travaliul suferințelor de zi cu zi prin care trece cineva, căutând cu disperare o modalitatea de a-i salva. Despre asta vorbește și „Micul Ponei”, textul dramaturgului contemporan de origine spaniolă Paco Bezera (Francisco Jesús Becerra Rodríguez), propus în selecția spectacolelor lectură din această ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
Luni, 24 iunie, Ștefan Tunsoiu și Antonia Alexandra Dobocan, actori ai teatrului TNRS, în regia Mariana Cămărășan, au adus în fața publicului textul care nu a mai avut parte de niciun performance până acum în țara noastră. După lectură, spectatorii au avut șansa unei dezbateri pe marginea subiectului, în compania actorilor, regizoarei, traducătoarei și a unei serii de invitați speciali.
De fiecare dată când te întâlnești cu un text care nu a mai ajuns niciodată la noi, al unui autor tânăr despre care nu știi mare lucru, cred tare că ai șansa, ca spectator, să mergi în sală pur, fără așteptări și preconcepții și cu o neutralitate care îți dă șansa să fii deschis pentru a primi fără filtru informațiile și emoțiile care vin către tine. Așa a fost și în cazul „Micului Ponei”, de la care am plecat cu ceva ce și Ștefan, și Bobi Pricop, moderatorul discuțiilor de după spectacolele lectură, au spus: nu e nevoie să fii părinte de data asta ca să poți rezona cu drama acestui cuplu care încearcă cu disperare să își protejeze copilul agresat în școală pentru că e diferit.
Piesa face anul ăsta 10 ani și e inspirată din povestea reală a unui copil de doar 11 ani care a încercat să se sinucidă după ce a îndurat un timp îndelungat repetate agresiuni verbale și fizice din partea multora dintre colegii de școală care nu puteau accepta pasiunea lui pentru un serial de desene animate – „My Little Pony”. A trecut un deceniu de la debutul textului în lume și publicul de azi de la FITS pare să fi plecat din sala Casei Artelor cu o întrebare în gând: „Oare cât de tare s-a schimbat lumea în acești ani încât așa ceva să nu mai fie la ordinea zilei?!”
Pentru a empatiza cu „Micul Ponei” nu ai nevoie să fii părinte, pentru că îți poți pune pur și simplu problema: ce aș face dacă copilul meu ar fi agresat și umilit pentru simplul fapt că e diferit? Cum aș rezista presiunii și frustrării că majoritatea nu-l acceptă pentru un simplu rucsac colorat cu serialul lui preferat? Aș încerca să-l schimb pe el sau să înfrunt lumea? Aș regreta vreo secundă că e copilul meu doar pentru că nu e „normal”?
Paradoxal, Bezerra ne prezintă ambele variante printr-un text care ne pune față în față cu drama unui copil bullied fără să-l întâlnim, ci văzând totul prin suferința unei mame care ajunge să-și urască, cel puțin declarativ, fiul „anormal” și disperarea unui tată care își iubește copilul așa cum e, dar nu știe cum să-l salveze. Acest contrast dintre ei vine la pachet cu o serie de didascalii, citite de regizoarea Mariana Cămărășan, care îți completează imaginația despre cum spațiul se metamorfozează într-un mod de-a dreptul suprarealist pentru a sublinia distanțările și apropierile dintre ei. O poezie fabuloasă pentru imaginația unor spectatori la un spectacol lectură, însă o provocare cel puțin interesantă pentru orice scenograf ar încerca să-l pună pe o scenă.
Unul dintre motivele recurente pe care autorul le folosește în text este „rucsacul cu ponei” care pare să mare problemă, până ce devine clar pentru toată lumea că rucsacul nu e altceva decât un mod de a masca adevăruri despre care părinții nu vor să discute, iar pe care agresorii, cât și reprezentanții școlii îl consideră ceva de neacceptat. Chiar în discuția dintre cei doi, tatăl spune: „Rucsacul ăla a devenit scuza de a nu vorbi despre ce ar trebui de fapt!”. Astfel, piesa despre un băiat căruia îi place desenul animat „My Little Pony” te pune față în față cu stigma socială, greutatea de a trăi în pace atunci când ești diferit, travaliul de a accepta uneori că propriul copil nu se încadrează în tipare și puterea de care ai nevoie pentru a-i fii alături când nici măcar tu nu îl înțelegi iar relația dintre voi pare să nu mai găsească nicio conexiune care să te readucă aproape de el sau chiar de partenerul tău.
Până la urmă, cine nu e într-un fel sau altul diferit de termenul acela de „normalitate”, pe care, să fim serioși, cine îl poate defini într-o formă general-valabilă? Merită să lupți pentru felul în care ești și pentru dreptul de a trăi în pace și armonie sau e cazul să renunți și să fugi în singurătate, departe de cei care nu vor să te accepte? Până unde merge iubirea față de cei pe care îi iubești și câtă putere poate avea un părinte pentru a lupta pentru copilul lui? Sunt câteva dintre întrebările pe care „Micul Ponei” te face să ți le pui în cele aproximativ 70 de minute și te lasă să îți cauți singur răspunsurile, așa cum, de altfel, ar trebui să facă orice formă de artă bine făcută. E un mare câștig că FITS reușește să dea publicului o șansă de întâlnire spectatorilor cu texte noi, neaduse până acum în România, ale unor autori care vorbesc despre subiecte actuale, necesare și despre categorii de oameni și de situații de viață de care ar trebui, poate, să ne amintim mai des.
