Conferinţă specială: Matei Vișniec în dialog cu Herve Koubi

Matei Vișniec: bun venit! Ai mai fost la Sibiu.

Herve Koubi: da, am mai fost. Prima dată am venit în 2009 sau 2010, în calitate de dansator.

Matei Vișniec: România este o țară francofonă și are o relație deosebită cu Franța. Aseară am trăit un moment extraordinar, ați văzut reacția publicului. Și publicul a fost la înălțime, nu doar voi. Aș vrea să vorbim despre Sol Invictus. A fost o religie a soarelui de neînvins.

Herve Koubi: da, am folosit titlul în latină pentru a face o trecere în timp, către istorie. Această venerare a soarelui este atât de veche cât este și omenirea. Soarele răsare în fiecare dimineață, pare că vrea să dispară, dar noi îl invocăm.

Matei Vișniec: ai avut o formă incredibilă. A părut o combinație între dans și acrobație.

Herve Koubi: particularitatea muncii mele este că încă de la început am avut o astfel de afinititate. Eu am fost format în școala de dans din Cannes, unde m-am și născut. Încă de la început am avut afinitatea pentru practicile urbane, pentru acrobație. În 2009 eram în Algeria, țara orginilor mele. Dar nu o cunoșteam pentru că m-am născut în Frana. Acolo am cunoscut aceste combinații de hip hop și acrobație. Dintr-odată am cunoscut acolo interpreții ideali care să poată să spună povestea prin dans. Am găsit ceea ce voiam întotdeauna să găsesc. Ceva după care tânjeam. A fost extraordinar pentru mine. A fost de fapt o îndepărtare de la partea de virtuozitate. Eu  m-am îndrăgostit de dans și mi-am dat seama de ce îl iubesc. Sper că ați văzut și ați simțiti ceea ce vă spun. Virtuozitatea aceasta pentru mine nu este contradictorie cu noțiunea de subtilitate, de simțuri de vulnerabilitate, de fragilitate.

Matei Vișniec: eu deja de 30 de ani am lucrat pentru RFI și am fost la Avignon mult timp. Resimt noțiunea de megalomanie. Citesc în programul festivalului niște descrieri complicate și apoi văd spectacolul și fie e un eșec total, fie e un spectacol mediocru. Ieri am citit niște cuvinte de foarte bun simț și am avut temerea aceasta. Dar după nici 30 secunde mi-am dat seama că e ceva extraordinar.

Herve Koubi: tot timpul fac această prezentare. Pentru Sol Invictus mi-am zis că nu mai fac această prezentare, doar că la începutul turneului eram în Opera de la Dallas și mi s-a cerut să fac o prezentare înainte de spectacol și am făcut-o. Ca aseară. Deși nu e necesară, aduce o deschidere către public. Poate dă o cheie de descifrare publicului și de aceea o fac.

Matei Vișniec: am spus deja că dansatorii sunt niște acrobați, apar pe scenă ca niște zei, dar mai sunt și alte elemente ale spectacolului: costumele, luminile, toate sunt minunate.

Herve Koubi: da, vreau să vorbesc despre costume și lumini pentru că totul este un întreg despre care trebuie să vorbim. Eu am un defect și o calitate: să mă amestec peste tot. Dar nu sunt muzician, costumier, tehnician. În schimb știu ce vreau. Nu pot să lucrez cu ceva ce nu îmi place și îmi găsesc niște colaboratori fantastici cărora le mulțumesc că-mi acceptă viziunea. Și e greu să-i găsești. Avem această forță de a avea o echipă pentru că vrem să ne îndreptăm spre aceeași direcție.

Matei Vișniec: cineva zicea că cercetătorii caută și găsesc. Tu cauți emoția. Această mașină emoțională funcționează foarte bine. Despre ce pânză vorbim? Este o pânză pe scenă foarte bine manipulată.

Herve Koubi: în scurta mea prezentare am spus asta și o să repet acum. Sol Invictus este vorba despre imagine. Avem o imagine care grăiește foarte bine. Este vorba despre regăsirea copilăriei. Despre a trăi și dansa ca un copil. Nu știu să mă exprim altfel. În toate piesele mele e vorba despre un ritual. Noi facem tot timpul aceeași piesă. Căutăm aceleași subiecte. În timp să sperăm că e cu mai multă măiestrie și dexteritate. Am vrut să celebrez viața. Puterea dansului e că celebrează viața prin excelență. Eu cred cu adevărat că dansatorul lucrează cu un material viu. Avem partitura care e pe hârtie și poate traversa timpul. Putem filma ceva, dar chiar dacă filmăm deja este ceva ce se vede. Pentru mine dansul e ceva ce se trăiește. Pentru mine aceste lucruri sunt foarte deosebite, pentru că nu avem o formă fizică de a păstra opera pe hârtie. Faptul acesta face ca dansul să fie și mai interesant. Această pânză nu este pentru a ne ascunde, ci pentru a ne ajuta să reapărem. Este un ritual pentru a convoca sacrul. Sunt imagini care sunt găsite și regăsite. Eu mă inspir din alte părți. Dar nu neapărat fac o evocare clară, ci mai de grabă fac o sugestie. Nu vreau să mă refer la ceva sacru exact. Îmi iau niște libertăți. Nu am intenția de a copia ceva.

Matei Vișniec: Revenind la costume, pentru că nimic nu e la întâmplare, cum ați ajuns la acest rezultat?

Herve Koubi: acum e mult mai ușor să vezi hip hop și-n cadrul unui dans contemporan. Dar în 2009 să dansezi pe muzică clasică desculț, cu niște robe era ceva de nevăzut. E foarte important beatul, muzica electronică. Eu m-am eliberat și mi-am dat dreptul de a avea libertatetea de a aplica aceste elemente. Am întâlnit dansatorii care au fost de acord cu toate propunerile mele. Am dansat pe o piesă și am văzut niște costume care sunt ca o semnătură din munca mea de astăzi. La Sol Invictus lucrurile sunt puțin diferite, ce îmi place e ca deși am foarte mulți bărbați în piesă, costumele mele nu sunt axate pe un anumit gen. Mi-a plăcut foarte mult cu acești dansatori, bărbați de hip hop să le spun: nu vă fie teamă să fiți feminini, fragili. Dansatorii mei sunt foarte puternici atunci când își asumă o parte din fragilitate. Asta arată cât de fragili sunt bărbații, cât de puternice sunt femeile. În funcție de distribuție lucrurile se mai schimbă, iar costumul poate fi interschimbabil. Avem un dansator care ia costumul dansatoarei care părăsește scena. Un costum marocan purtat de un dansator american poate fi fenomenal.

Matei Vișniec: să vorbim puțin și despre muzică. Ieri seară v-am urmărit cu mare emoție, o încântare. Iar la final, brusc muzica s-a oprit și mi-am spus „este atât de frumos!” pentru că auzeam sunetul pașilor. Erau 30 secunde și muzica se oprise. Acum aflu că a fost un incident, nu intenționat.

Herve Koubi: da, muzica s-a oprit cu câteva secunde înainte de finalul programat. Este într-adevăr un final neprogramat, însă îmi place acest incident. Dansatorilor li s-a spus să continue indiferent de ce se întâmplă. Aceste momente ne fac să percepem altfel piesa. Nu cred că a fost un dezastru, că a ruinat seara. În multe dintre spectacolele mele îi pun pe dansatori să danseze fără muzică. Îmi place să cred că în astfel de momente muzica e și mai prezentă. Muzica e totdeauna acolo. Alteori îmi place să creez coregrafii minimaliste, pe muzică extrem de puternică. Înainte de discuția noastră profit să vă spun că am folosit recviemul pădurii si am rugat dansatorii să exploreze niște mișcări specifice. Nu-mi place când există o uniformitate, când toate lucrurile au o explicație. Avem Soarele invicibil, care e un exemplu de fragilitate și dorință de a celebra viața. Există granițe și frontiere, iar acestea sunt lucrurile care mă inspiră.

Matei Vișniec: la capitolul muzică, cine face alegerile în jurul cărora se construiește spectacolul?

Herve Koubi: eu aleg mereu muzica. Am colaboratori și tehnicieni, însă eu sunt în principiu. Toți colaboratorii mei știu ce-mi doresc. Discut adesea cu compozitorii și încurajez acest dialog esențial. Alegerea în Sol Invictus sunt niște melodii pe care eu le cunosc de foarte mult timp. Mă inspir și din muzica clasică. Îmi place foarte mult Sebastian Bach, îmi plac Preludiile. Nu am reușit până acum să le folosesc și acesta a fost momentul. Cred că este vorba și de o inspirație de moment. Am colaborat cu un compozitor care colabora cu un dansator extrem de cunoscut. În Franța, compania mea e foarte puțin cunoscută. Nu am avut niciodată spectacole într-o capitală departamentală. Alexander Reichmann este o figură ilustră pe care nu o cunoșteam până acum și aș vrea să-i mulțumesc compozitorului său care ne-a ajutat cu o melodie care pentru mine este un punct extrem de important al spectacolului, dansatorii sunt extrem liberi. Am mixat diverse melodii, iar compozitorul m-a ajutat în acest sens. Compania noastră este destul de modestă.

Matei Vișniec: am făcut câteva cercetări. Am găsit câteva titluri, Nopțile barbare, inspirat din drame, povești, popor mediteranean. În momentul de față știu că în Occident românii sunt numiți barbari, însă barbarii nu sunt mereu acele persoane la care ne așteptăm.

Câteva imagini cu  forță evocatoare.

Herve Koubi: într-adevăr. M-am întâlnit cu niște dansatori algerieni care sunt parte din spectacol. În mod normal nu menționez naționalitățile dansatorilor, însă acum fac o excepție. Dansatorii mei sunt marocani și algerieni (și nu numai). Aceste 2 țări sunt în conflict. Avem mulți dansatori care în mod normal nu ar colabora, lucru care pe mine mă bucură. Mi s-a spus că sunt un coregraf extraordinar și mie îmi place să zic „deloc. Lucrurile sunt simple. Dansul are puterea de a ne reuni”, dacă am un merit e acela de a îndrăzni de a aduce dansatorii împreună. Mie nu îmi pasă de naționalitățile lor. Nu înseamnă nimic pentru mine. Recunosc că-mi place foarte tare când un palestinian dansează cu un israelian și cu un algerian. Am creat o piesă numită Selfida, numai cu dansatoare. Am adunat femei de diverse naționalități care în aparență erau incompatibile. Nu știu dacă am creat un spectacol frumos. Însă, în timpul ultimei reprezentații femeile și-au luat ravedere pentru că știau că nu se vor mai vedea și pentru că știau că nu pot spune vreodată că au lucrat împreună. În Algeria nu poți spune că lucrezi cu un israelian. Am riscat cu acest lucru, însă cred că s-a intamplat organic, natural. Cred că arta dă naștere unui lumi care pe mine nu se oprește din a mă minuna. Poate vi se va părea evident., însă în contextul geopolitic de azi nu e de mirare că se ajunge la conflicte. Adesea trebuie să alegem în mod sistematic o tabără ori alta. Lumea suferă de o lipsă de nuanțe. Unii dintre noi suntem obligați să mergem la război. E vorba despre o poveste care pare să pună în opoziție creștinismul și islamul. Vorbim despre o dramă, drama migranților. Nu a celor care au venit de-a lungul istoriei, ci despre barbari. Barbarii despre care istoria ne vorbește prea puțin. Barbarii erau barbari doar cu numele. Mi se pare o poveste fascinantă a carui mesaj e fie că ești din Franța,  Maroc, România, Algeria, nu contează, toți suntem uniți de legături de apartenență decât granițele de pe hartă. Nu aș vrea să ofensez patrioții, desigur. Avem poporul berber din Maroc care sunt creatorii de bijuterii și mi se pare fascinant. Vorbim despre niște vremuri negre din istorie, la care și România a luat parte. Vorbim despre un amestec de etnii și popoare. Despre o intersecție culturală. Identitatea nu este un concept singular. Idenitatea noastră ne aduce împreună, nu ne separă. Mi se pare fantastic că poți aduce dansatori care altfel nu au nimic în comun.

Matei Vișniec: ai vorbit mult despre a-l asculta pe celălalt. Aș vrea să-l menționez pe Amin Malouf care e un scriitor minunat. A scris Cruciadele văzute de arabi. Este un roman extraordinar. Ce mă emoționează tot timpul la spectacolele tale sunt aceste uniri ale unor oameni care sunt mereu separați de tradiții, clișee, dar totuși arta creează niște punți incredibile. Cultura nu sparge această barbaritate. Cultura nu reușește să ne facă comitem aceleași orori.

Herve Koubi: cu privire la acest paradox o să încerc să fiu elegant și nuanțat. Eu sunt un artist care locuiește în Franța, sunt mândru că sunt francez. Părinții mei au plecat din Algeria, m-au educat în Franța, nu aveau bani, nu aveau educație. Au încercat să adopte aceasta cultură franceză. Am un prenume francez și un nume arab. Sunt mândru de ambele. Din păcate, în Franța, nu mai văd aceasta dorință de a ne reuni. Poate la nivel de discurs, da, dar în fapte mi se pare că nu. Doar prin artă mai putem face acest apel la reuniune. Asta pot face eu și în fapte. Sistemul cultural din Franța este unic în lume și eu sunt norocos că sunt artist în Franța. Am ocazia de a cunoaște oameni din întreaga lume. Avem un sistem de remunerare care le permite artiștilor care locuiesc în Franta să traiască bine din artă. Și nu se întâmplă asta în lume și sunt recunoscător. Dar dacă zic că arta poate repara, atunci guvernul ar trebui să mă susțină în ceea ce spun. Acum dincolo de faptul că sunt artiști care nu sunt iubiți de public, ei bine nu, politica de susținere a artișilor din Franța e extraordinară. Revenind la froniteră. Frontiera e un loc în care ne putem reuni. În practică avem granițe geogafice, estetice, tehnice, există și-n noi o graniță, o barieră care ne separă puțin, fie ca vorbim de gesturile noastre, ideologiile noastre. Eu văd că dincolo de aceste granițe există spațiu de reflecție. Întâlnirea dintre acești dansatori este o depășire a granițelor. Pe scenă este minunat să ne putem deschide mintea, să punem întrebări. Eu cred că astfel putem crea noi spații de inventivitate și creativitate. Munca mea este unică pentru că-mi permit să fac asta. Așa îmi ies mie lucrurile. La 25 de ani am aflat că părinții mei sunt 100% algerieni, că bunicii mei nu vorbeau decât arabă, părinții mei se certau în arabă. Abia la 25 de ani mi-am dat seama de originile mele, că ei nu sunt francezi cu origini algeriene, ci algerieni veniți în Franța. Mie mi se pare că sunt acest fruct al granițelor, dintre cele 2 maluri ale mării, între aceste 2 istorii care sunt deșirate. Mama mea este musulmancă. Tatăl meu este evreu, e o persoană extraordinară. Nu e ceva care se întâmplă des, dar e ceva care se mai întâmplă. Vă imaginați ce era la noi în casă. Tata nu a avut probleme să se căsătorească cu mama fiind orfan de mic. Tatăl meu a fost crescut de o mamă adoptivă musulmancă. De asta s-a îndrăgostit de mama mea. În această poveste mai puneți un ingredient: războiul dintre 2 țări, Algeria și Franta. Care s-au iubit și s-au detestat. În Algeria vă dați seama cât de mare e prezența Franței acolo și cât de dureros și sângeros a fost războiul acolo. Napoleon III a făcut totul conform arhitecturii franceze și are un farmec minunat. Mie îmi place foarte mult să mă plimb pe străzile din Algeria. La început mi-a fost greu să vorbesc despre munca mea, despre Sol Invictus nu mi-e. Despre Nopțile barbare, da.

Matei Vișniec: ne vom uita la Boys dont cry. Un băiat născut într-o suburbie, poate fi și povestea unui băiat născut într-un sat în România.

Herve Koubi: da, baieții sunt crescuți că nu au voie să plângă. Mamei mele îi plăcea să se joace fotbal când era mică. Se juca cu frații ei. La 11 ani i s-a spus că fotbalul nu e pentru fetițe, ci pentru băieți. Mama mi-a spus asta o singură dată, în treacăt. Eu de acolo am făcut o creație cu un colaborator care e foarte diferit de mine. Are un nume de familie franțuzesc și prenumele invers, suntem extrem de diferiți, dar suntem complici. Am impresia că el este partea din mine care îmi lipsește. E un om foarte bun și un artist magnific. Am făcut aceasta creație pentru a vorbi și despre povestea mea care cred că se regășește peste tot. De a fi un băiat care nu iubește fotbalul, care e sensibil și nu vrea decât să devină dansator. Pentru tata a fost o îngrijorare imensă când m-am îndragostit de dans, iar aceasta piesă este un omagiu părinților mei.

Matei Vișniec: Odiseea, un alt spectacol. Ați invitat o cantăreață anume, Natasha.

Herve Koubi: Ce poate transmite se întinde a tragedie la speranță. Vorbim despre o energie greu de găsit. Este o cântăreață care m-a căutat să mă cunoască. O admir enorm. Recunosc, mi-a fost frică. Pentru că Natasha e o figură emblematică în lumea arabă. Ea este extrem de creativă. Este fragilă, timidă. Nu-i plăcea să fie pusă în evidență. Voia doar să fie parte dintre dansatorii de pe scenă. I-am propus să evocăm Odiseea lui Homer incluzând elemente de actualitate. Am creat o poveste de dragoste imposibilă între 2 țări. Am vrut să tratez Odiseea ca un balet romantic. Și-n piesa mea protagonista moare la finalul actului 1 însă reînvie. Eu am urmat școala de balet care m-a făcut să mă îndrăgostesc de dans, am creat o fuziune între balet și ce făcea Natasha. Am transformat baletul clasic folosind muzica orientală. Natasha are un repertoriu bogat. Are colaborări extrem de variate. Are foarte multe momente în care munca ei este o fuziune.

Matei Vișniec: să ne imaginăm că ai fi directorul festivalului din Avignon, eu aș putea să vă sun și voi spune: „Ce ziceți, pentru următorul spectacol ce locație ați prefera, din lumea orientală sau Franța?”

Herve Koubi: ca să fiu complet sincer, aș fi complet speriat de o astfel de propunere pentru că festivalul Avignon este uriaș. Aș fi absolut încântat să particip. Vă spun sincer că au fost cațiva directori francezi de festival care au încercat să ne susțină, însă au fost concediați.

Matei Vișniec: Avem această imagine (se afișează pe ecran). Care e mesajul ?

Herve Koubi: acest spectacol s-a întâmplat mai bine de 15 ani. Mi-am dorit să înțeleg lucrurile care mă interesează. Voiam să exprim faptul că dansul este o celebrare a vieții. Am împrumutat titlul unui roman al unui scriitorului care mie îmi place foarte mult. Dansatorii au aerul unei fantome. Vin și ne șoptesc la ureche că nu suntem decât niște ființe călătoare în această lume. Noi, oamenii, tindem să credem că suntem nemuritori. Cred că ar trebui să celebrăm viața și nu există o formă mai bună decât dansul.

Matei Vișniec: revederea dvs la Sibiu ne-a creat o mare bucurie si aș vrea să vă aplaud înca o dată.

keyboard_arrow_up