„Viața este tot ceea ce trece pe lângă tine atunci când ești prea ocupat făcându-ți planuri”. E printre cele mai celebre citate oferite lumii de către John Lennon, unul dintre artiștii care și-a dedicat o semnificativă parte a existenței deschiderii discuțiilor despre cum aparentele diferențe dintre noi nu sunt decât niște nuanțe care colorează lumea și că, privind în suflet, ajungem la același numitor comun.
Asta mi-a amintit „Femeie pe o bandă de alergare pe fond negru”, textul scris de autoarea spaniolă Alessandra Garcia, prezentat chiar cu ea în sală în selecția spectacolelor lectură din FITS 2024. „Simțim toți aceleași emoții, de parcă suntem la același mare concert”, spune ea în one woman show-ul care vorbește despre cum universul oamenilor invizibili devine cel mai bun spectacol de teatru al vieții. Timp de o oră, cu vocea limpede și caldă a actriței Emőke Boldizsár, de la TNRS, care parcă te ia de mână și te ghidează pas cu pas, mi-am imaginat că fiecare om pe care îl descrie prin cuintele dramaturgei e cu noi, cei din cameră, la un mare concert Beatles.
E o experiență superbă să asiști la un performance înregistrat profesionist. E cool să știi că acel concert la care îți lași spiritul liber și la care guști adrenalina în forma ei pură, uitând de toate gândurile de dincolo de scenă va rămâne undeva, înregistrat, pentru totdeauna. E, într-un fel, și mai interesant să fii în sala în care un spectacol radiofonic e înregistrat. Se creează acea atmosferă intimă în care totul trebuie să meargă smooth, chiar dacă se întâmplă micuțe gafe sau accidente amuzante despre care râzi doar din priviri ca să nu te auzi pe înregistrare și despre care nu vei știi decât tu și cei care sunt împreună cu tine. E un sentiment unic să știi că performance-ul la care ești martor va rămâne înregistrat pentru totdeauna, însă numai tu și cei prezenți ați trăit pe viu acel moment irepetabil.
Despre asta vorbește și Alessandra Garcia în textul ei, pe care recunosc că în primele minute nu am știut de să-l apuc. Poate am devenit prea neobișnuiți să ascultăm pentru atât de mult timp viziunea unui singur om, într-o eră a părerilor. Undeva, într-un colț de lume, devii un mic martor al gândurilor unei femei care trăiește în viteza cotidiană, ca noi restul, parcă alergând pe o bandă, fără timp să mai vadă fundalul… de parcă ar fii complet negru și nu ar fi nimic de văzut. Când de fapt, viața cu toate frumusețile ei, stau în lucrurile mici. Și în oamenii care trec pe lângă noi și poate sunt purtători de Oscar interior, iar noi nici nu îi băgăm în seamă. Monologul devine pentru un ceas vocea oamenilor care nu pot vorbi.
De la micile situații de viață de pe stradă, la diferitele tipologii de oameni din autobuze, la cei care sunt acolo și pe care noi îi ignorăm, până la micile scene de „teatru” la care asistăm când ne uităm pe fereastră în casele altora și cele pe care nu le vedem, dar le putem auzi vag sau doar intui. Toate astea și multe altele devin capitole din tot ceea ce Alessandra pune publicului în față ca o oglindă.
Fie că rezonezi cu a locui la ultimul etaj al unui bloc, fie că vii dintr-un cartier „marginalizat”, că nu îi bagi în seamă pe cei care îți vând buchețelele de flori pe care le duci mamei sau soției acasă primăvara sau că te enervează înghesuiala din autobuz, complexitatea gândurilor analitice despre lume ale Alessandrei a reușit să capteze atât de bine lumea înconjurătoare încât e greu să nu găsești ceva cu care să rezonezi.
În încăperea de la etajul Casei Artelor, din Piața Mică a Sibiului, Mariana Cămărășan, regizoarea acestui spectacol lectură, a propus un tip de așezare atipic, formând cinci alveole micuțe de scaune în sală, în care, rând pe rând, Emőke a interpretat capitolele piesei, reușind astfel să vină aproape de fiecare spectator, făcând astfel experiența și mai personală pentru fiecare dintre noi.
Ce m-a impresionat în timpul lecturii a fost să o urmăresc pe autoare cum a stat cuminte în sală, aproape chinuită de încercare de a-și stăpânii emoția și dorința de a se ridica din scaun pentru a prelua rolul. Fără să știu de dinainte, Alessandra Garcia nu e doar cea care a scris textul, ci e și singura persoană care l-a jucat până acum. Această lectură de la Sibiu a fost primul moment când altcineva i-a spus povestea creată într-un mod atât de personal. La discuțiile de după, Garcia ne-a mărturisit că încă simte textul mult prea aproape de inima ei și că, cel puțin pentru încă un timp, știe că are nevoie să fie unica persoană care-l joacă, atâta timp cât va avea nevoie să simtă că poate da mai departe și altcuiva o părticică din mintea și din sufletul ei.
„Femeie pe o bandă de alergare pe fond negru” e un text care, indiferent de vocea care i-ar da viață, e o călăuză prin momente simpatice, amuzante, descriptive, emoționante, nostalgice, frustrante și profunde care te fac aproape să simți parfumul lumii care îți e descrisă și să pleci cu ochii deschiși pentru a putea primi lumea care ți se ridică în fiecare moment în față.
La plecare, am revăzut Sibiul puțin înnorat, așa cum mi se pare că îi șade lui cel mai bine. Cu puțin mister și boemie încât să pară că Turnul Sfatului e o santinelă nobilă care veghează asupra noastră, iar ochii caselor chiar te privesc. Am ieșit ceva mai conștient de viața care mă înconjoară și de frumusețea de a fii mai atent la poveștile și universurile pe care le poartă cei pe lângă care trec pe stradă. Și în drumul meu spre un alt spectacol… ce să vezi… de la o terasă se auzeau ușor Beatleșii cu „Let It Be”. Poate un semn clar că viața pur și simplu e. Ea se întâmplă. Noi trecem oricum…pe stradă, unii pe lângă alții, prin viață. Așa că „just let it be”!
