Grație prieteniei dintre Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) și Institutul Cervantes, săptămâna aceasta publicul spectacolelor lectură s-a bucurat de o selecție eclectică de piese de teatru din repertoriul dramaturgiei contemporane spaniole. În plus, cei prezenți au asistat la performance-urile unor texte în prezența câtorva dintre autori. Așa a fost și cazul Victoriei Szpunberg care s-a aflat la Sibiu pentru spectacolul după textului ei, „Greutatea unui corp”.
Ce pare că leagă textele pe care le-am auzit în această săptămână e faptul că fiecare dintre ele vorbește, în varii abordări și stiluri, despre diferite categorii de oameni marginalizați și uitați. Textul pe care l-a creat Victoria vorbește, la rândul lui, despre o categorie de multe ori uitată, neglijată și lăsată la voia roții norocului. E vorba despre bătrânii care depind de sistemul de sănătate, de personalul extra-muncit și surmenat, de insuficiența fondurilor, de lipsa de interes și spațiu din spitale și azile și de cum poartă un copil greutatea unui corp îmbătrânit și fragil al părintelui pe care îl simte ca centrul lumii sale.
Olga, o femeie singură la vârsta mijlocie, traversează tenebrele disperării și fricii de a sta față în față cu stingerea treptată a unui părinte. Un sentiment atât de terifiant și de puternic de care sigur fiecare dintre noi se teme, fie că am trecut deja pe acolo sau ne sperie gândul că vom ajunge într-o zi la acel punct.
Olga aleargă un maraton complex de etape și emoții. Pornește de la șocul unei căzături a tatălui ei, la panica și disperarea de a dori răspunsuri imediate din partea ambulanțierilor și personalului medical din spital care o poartă ca pe o minge de tenis de la un om la altul fără să i le ofere. Ajunge la încercarea zilnică de a găsi forța să reziste non-stop săptămâni, ba chiar luni la cum tatăl ei e mutat dintr-o unitate în alta unde pare că toată lumea ridică din umeri și îi oferă explicații ambigue desprinse din cărți, într-un limbaj de lemn care nu îți spune de fapt absolut nimic și care nu te încălzește uman cu nimic. Respiră frustrarea neputinței și își plânge fără lacrimi tristețea de a fi abandonată de două surori care nu își mai fac timp pentru familie. Ajunge să se simtă ca într-o piesă a dramaturgului rus Anton P. Cehov, a cărei cultură era foarte iubită de tatăl ei, și începe să simtă că poartă în suflet „acest doliu nesfârșit al vieții ei”. În sine, modul în care Victoria a scris „Greutatea unui corp” se bazează foarte mult pe referințe și estetici cehoviene.
Deși există un număr mai mare de personaje episodice, partitura cea mai grea cade pe umerii actriței care își asumă rolul Olgăi. La FITS, am văzut-o pe Cristina Ragoș, parte din echipa artistică TNRS, înhămându-se la această cursă nebună, susținută de colegii ei, printr-un labirint zbuciumat de situații, spații, interacțiuni cu multiple personaje, emoții, intensitate și dinamism. M-a impresionat! Forța ei, stăpânirea, căutare și dăruirea pe care le-a pus în acest performance care a trecut de departe granițele unei simple lecturi. Cristina a căutat timp de o oră și jumătate esența pură a personajului și a emoțiilor pe care le trăiește în toate aceste situații pe care mulți dintre noi nici nu ne dorim să ni le imaginăm.
„Greutatea unui corp” e genul de text pe care îl simți. Care nu îți dă prea mult spațiu să respiri și să analizezi lucrurile. Te ia de mână, metaforic, și aleargă cu tine dintr-o parte în cealaltă a sufletului, ca la final să pleci procesând încărcătura emoțională și de gânduri pe care ai primit-o. E un text despre iubire, puterea de a îndura, despre cercul vieții noastre și a celor dragi așa cum e ea, despre interacțiunea cu moartea și cu tot ceea ce aduce la pachet și călătoria până în punctul în care îți eliberezi sufletul și accepți situațiile așa cum sunt și accepți că nu poți fi mereu centrul lumii.
