Spectacol lectură: Dacă am avea toți glas…oare ce am spune?!

Mereu m-am întrebat oare ce mi-ar spune câțeii mai dacă ar avea glas. Ce gânduri le trec oare prin minte când se uită în ochii mei, când mă așteaptă să revin acasă sau când dorm. Ce frumos ar fi dacă toate vietățile din lume ar avea dreptul la egalitate în comunicare. Ce minunat ar fi dacă ne-am înțelege între noi și nu am mai judeca animăluțele după preconcepții sociale, culturale și personale. Wait… dar oare nu asta facem chiar și în raport cu alți oameni?! Ha! Cât substrat poate exista într-un text aparent pentru copii. Hai să vă explic…

În penultima zi a spectacolelor lectură din acest an, am asistat la reprezentația unui text ușor atipic față de ce am auzit săptămâna asta, pe care Claudia Maior l-a ales pentru ediția din acest an a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. „Singaporezii cei urâți”, de Gerladine Song, pare în aparență un text ușurel despre lumea animăluțelor. Un soi de fabulă, ai putea spune. E tipul de text pe care, după cum a mărturisit și Claudia în discuția de după spectacol, l-aș vedea potrivit segmentului de vârstă 10-14 ani. O categorie de public (pre-adolescenții) destul de puțin atinsă prin artele spectacolului la noi.

Un piton micuț, femelă, nemulțumită de felul în care e privită de oameni și de restul animalelor, caută să-și depășească condiția și să demonstreze că nu e o creatură detestabilă care atacă cu sânge rece orice întâlnește, ba din contră, că este capabilă de prietenie, bunătate și respect. „Mi-aș dori blană și gene. Ele te fac drăguț. Îi văd pe oameni cum mângâie pisici și cățeluși și îmi doresc și eu să fiu iubită!”, spune personajul principal.

Pe măsură ce treci prin acest text, totuși, începi să descoperi cât substrat există de fapt integrat în spatele acestor dialoguri între animăluțe. Asiști la discriminare, preconcepții, reticență și conservatorism, iubirea aproapelui, pierderea lui, disperarea de a supraviețui și de a mai prinde măcar o nouă zi. Sună cunoscut? Animăluțele din Singapore prezentate în acest text se luptă pentru a se putea salva pe ele și pe cei apropiați cu o singură dorință: să supraviețuiască și să țină specia vie. Pentru că adesea, multe specii sunt puse în primejdia extincției de încercarea oamenilor de a vâna, de a obține blănurile și pielea unor animale, de a le mânca, de a le ocupa teritoriile. Tot acest subiect despre ecologism și protejarea naturii e tratat de Song cu multă emoție și empatie.   Subiect care, cred, în ziua de azi e foarte des întâlnit în multe zone ale lumii și prin urmare putem aplica metafora lumii animalelor din textul scris de autoare în multe dintre aceste cazuri răspândite.

Textul mi-a trezit și gândul la o paralelă către lumea oamenilor, dincolo de problema ecologică a conservării ecosistemelor naturale care deschide discuții serioase despre implicarea autorităților, braconaj, practici crude contra animalelor și urgența unei rezolvări a acestor crize. Însăși metafora titlului „Singaporezii cei urâți” pare a fi o trimitere la cei ignorați și stigmatizați din societate, oriunde te-ai afla pe Pământ. Aceia pe care adesea alegem să nu-i privim și pe care viața îi condamnă la sărăcie, la o luptă continuă pentru supraviețuire, pentru identitate și pentru egalitatea de șanse. Aceia care nu sunt auziți, deși sunt lângă noi. Astfel, alegerea de a da voce unor animăluțe devine cu atât mai poetică. Pentru că, în final, te gândești la cum ar fi dacă toți am avea, pe lume, un glas auzit.

Are deci limită de vârstă un text „pentru copii”? Categoric nu, zic eu. Are substrat? Atât de mult pe cât ești de dispus să privești, să analizezi și să înțelegi profunzimea sa. Ce frumoasă alegere din partea Claudiei Maior pentru a da diversitate într-o selecție de spectacole lectură!

keyboard_arrow_up