Lisa Richards Toney aduce peste 20 de ani de experiență în conducerea unei game variate de organizații de arte și științe umaniste, gestionând schimbări și construind stabilitate, fiind în prezent Președinte și CEO al APAP (Association of Performing Arts Professionals). În septembrie 2023, a fost numită printre personalitățile de seamă din industrie în primul Consiliu al Industriei de Divertisment Live din NYC de către primarul New York-ului, Eric Adams. De asemenea, a fost nominalizată ca una dintre NEXT 50 ca parte a celebrării a 50 de ani de la înființarea Centrului John F. Kennedy pentru Artele Performative. Echipa de la Sibiu International Performing Arts Market (SIPAM) a discutat cu Lisa Richards Toney pentru a afla mai multe despre activitatea sa.
Care este importanța unei burse de spectacole precum cea pe care o avem la Sibiu?
Lisa Richards Toney: Industria artelor performative în ansamblul ei are un proces foarte unic. Bursele precum cea de la Sibiu au o funcție foarte importantă, permițând oamenilor care lucrează în managementul companiilor de teatru și turnee să-și facă treaba. În afară de a fi frumoase și unice, aceste evenimente au un rol practic. Fără astfel de burse, s-ar putea să nu avem următorul sezon de spectacole, deoarece aici se realizează cumpărarea și vânzarea spectacolelor. Și în timp ce ciclurile de rezervare și turnee variază, în mod tradițional vara este începutul acestui proces. De asemenea, este un moment foarte interesant pentru că aștepți cu nerăbdare ceea ce urmează să apară și ceea ce este disponibil pentru producție și prezentare în anul următor.
Puteți descrie experiența dumneavoastră ca membru al juriului pentru Pitch Project?
Lisa Richards Toney: Cred că am avut parte de un spațiu minunat. Să înveți cum să faci un pitch și să te simți încrezător în acest lucru este o abilitate separată. Nu este neapărat o abilitate pe care o înveți dacă ești pe scenă sau regizezi, dar este foarte importantă. Îi dă o voce muncii și adaugă o perspectivă importantă. Uneori vezi munca din spatele unui spectacol și ai o perspectivă doar din vizionare, dar dialogul și punctul de vedere sunt foarte importante, la fel ca și intenția. Este de lăudat că festivalul de la Sibiu a implementat acest lucru, mai ales în primul său an. I-am spus Oanei Marin, coordonatoarea SIPAM, că am fost încântată să fiu luată în considerare ca parte a procesului. Mi-a plăcut și am apreciat și munca prezentată, cele 10 proiecte. Trebuie să menținem ușile deschise la nivel internațional, astfel încât să putem continua să experimentăm lucrări care să inspire – arta este un mare egalizator; ne amintește că suntem mai asemănători decât diferiți.
Referitor la Pitch Project, sunt curioasă despre cum afectează barierele lingvistice prezentările vorbitorilor non-nativi de engleză.
Lisa Richards Toney: Excelentă întrebare. Barierele lingvistice pot afecta cu siguranță prezentările. Dacă prezentatorii nu vorbesc limba cu încredere, acest lucru le poate afecta alegerea cuvintelor și modul în care își transmit mesajul. Cred că oamenii ar trebui să aibă opțiunea de a prezenta în limba lor maternă cu traducere simultană prin căști. În acest fel, se pot reprezenta pe deplin. Este un scenariu imperfect, dar trebuie să ne străduim pentru o comunicare echitabilă și pentru a asigura cele mai bune oportunități pentru toți.
Puteți împărtăși experiența la Speed Networking din cadrul SIPAM?
Lisa Richards Toney: Am întâlnit mulți oameni interesați să afle mai multe despre ce face APAP, rolul nostru în industrie, cum este conferința noastră din New York City și, de asemenea, dorind să afle opinia mea despre cele mai bune oportunități pe care le-ar putea găsi pentru ei. De exemplu, am întâlnit pe cineva din Republica Centrafricană care este consultant pentru Franța, a cărui proiecte sunt axate pe nevoi ecologice și rolul artelor în abordarea acestora. Mi s-a părut fascinant și i-am pus în contact cu colegii de la Kennedy Center, care au avut un proiect impresionant despre probleme ecologice, subliniind puterea comunităților rurale și a practicilor indigene. Așa că i-am conectat, rolul meu este de a fi un facilitator în industrie. De asemenea, am întâlnit un grup din Italia și am fost impresionată de tipul de performance pe care îl făceau, circ în aer liber, dar mai ales de felul în care acționează ca artă publică și implică comunitatea. Aceștia rămân într-o comunitate până la o lună sau mai mult, ceea ce m-a entuziasmat pentru că arată un angajament de a investi în comunitățile în care fac turnee.
Artiștii expun oamenii la diferite perspective asupra lumii, ceea ce este foarte important. Putem exista ca ființe umane, dar ceea ce face arta este că ne ajută să ne optimizăm existența, conștientizarea, umanitatea, empatia. Toate aceste lucruri sunt foarte importante pe măsură ce ființele umane interacționează între ele. Cu siguranță, artiștii din diferite culturi expun publicurile la punctul lor de vedere particular, și asta este foarte important deoarece cred că un artist are un punct de vedere și o viziune asupra lumii pe care ar trebui să le implicăm.
De asemenea, am primit feedback de la cei care au participat la conferința APAP. Mulți oameni au fost încântați și mi-au dat feedback pozitiv, dar au menționat că ar trebui să fie mai ușor pentru prezentatorii, artiștii sau agenții internaționali să participe. Iau aceste comentarii în serios și sper să putem facilita anul viitor o experiență mai bună.
Sunt interesată de faptul că, în prezentarea din cadrul bursei de spectacole, ați menționat conferința APAP ca fiind cel mai important eveniment pentru organizația dumneavoastră. Cum percepeți scena globală a artelor performative și care sunt principalele diferențe între ceea ce se întâmplă în Europa și Statele Unite, dincolo de problemele de accesibilitate?
Lisa Richards Toney: Cel mai mare obstacol în acest moment sunt vizele, care afectează capacitatea de a face turnee internaționale. Timpul de procesare pentru obținerea vizelor nu este compatibil cu urgența de a reveni rapid la a recupera decalajul produs de perioada pandemică pentru industria de arte performative. Costul vizelor și al călătoriilor este ridicat, făcându-l riscant pentru agențiile care încă se recuperează financiar. Chiar și atunci când artiștii reușesc să vină în Statele Unite, continuarea turneului în țară necesită noi aranjamente, adăugând la complexitatea procesului propriu-zis. Această situație îi face pe unii să creadă că turneele sunt moarte, dar nu cred că sunt – nu pot fi. Artiștii trebuie să facă turnee, iar organizații precum APAP trebuie să pledeze pentru politici mai bune pentru a susține acest lucru. Problemele de cost și timp, împreună cu dificultățile legate de recuperarea economică post-COVID, fac din aceasta o perioadă provocatoare pentru industrie.
Sunt oamenii din Statele Unite interesați să vadă spectacole internaționale?
Lisa Richards Toney: Da, sunt. Cu toate acestea, Statele Unite se confruntă cu propriile provocări. Publicul nu a revenit în teatre în numărul pe care l-am sperat. Managerii sunt concentrați pe menținerea viabilității și unii recurg la programarea a ceea ce a avut succes din punct de vedere istoric, ceea ce limitează lucrările noi și diverse. Revendicările de justiție socială și rasială din timpul COVID au forțat industria să acorde atenție noilor voci, dar presiunile financiare i-au făcut pe unii să revină la afaceri ca înainte, cu programarea familiară. În unele cazuri, acest lucru creează o disonanță între valori și nevoia de viabilitate financiară. Văd acest lucru ca pe un obstacol pentru un viitor care cere mai multe voci diverse și internaționale.
În timpul COVID, când industria a fost practic în același punct, toată lumea s-a deschis și a devenit mai receptivă la idei noi. Ne-am confruntat cu două pandemii: pandemia de sănătate a COVID și o revendicare de justiție socială pentru a confrunta rasismul. Incidentul care a declanșat această revendicare, deși nu a fost o realizare nouă, a fost uciderea lui George Floyd. Momentul acestui eveniment, în mijlocul provocărilor economice cu care ne confruntam deja din cauza pierderilor financiare, combinat cu proeminența rețelelor sociale, a fost furtuna perfectă.
Această nouă transparență ne-a forțat să ne confruntăm cu întrebări dificile despre cine suntem ca industrie, ce valorăm și ce vrem să devenim. În punerea acestor întrebări, mulți s-au angajat să devină o industrie mai accesibilă și incluzivă. Pe scenă, acest lucru poate fi văzut și simțit prin alegerea de a spune poveștile diverse ale Americii, recunoscând că țara noastră nu este monolitică, ci un mozaic provocator, care sărbătorește diversitatea. Mai degrabă decât o supă, îmi doresc să fim un bol de salată, unde identitățile individuale rămân distincte, dar se reunesc armonios. Industria artelor performative ar trebui să sărbătorească această diversitate. Artiștii și managerii sunt dornici să exploreze lucrări noi care să ridice conștiința în jurul acestor probleme naționale. Realitatea noastră contemporană în Statele Unite nu poate fi abordată doar prin canonul tradițional de lucrări; avem nevoie de voci și perspective noi pentru a merge mai departe.
În timpul COVID, în timp ce cheltuielile au fost reduse, au existat reduceri semnificative și multe disponibilizări, ducând la operațiuni foarte restrânse. Acum, în această fază de recuperare post-pandemie, organizațiile își dau seama că operațiunile restrânse întreprinse în pandemie nu sunt sustenabile. Suntem în momentul în care aceste companii își propun să revină la nivelurile operaționale din 2019. Totuși, deciziile luate pentru a atinge acest obiectiv nu se aliniază întotdeauna cu valorile pe care le-am îmbrățișat în timpul revendicărilor sociale și rasiale, așa că mai este mult de muncă.
Cum au reușit unele organizații să treacă prin perioada pandemică?
Lisa Richards Toney: Prin lucrări noi și voci noi care au apărut și vor apărea în continuare. Unele organizații au reușit să pivoteze rapid, schimbându-și misiunea și operațiunile pentru a răspunde provocărilor prezentului. Dar pentru alte organizații, unde schimbarea este inerent mai lentă datorită structurilor lor, a fi mai dificil să susțină și să sprijine aceste voci noi. Aceste realități se adaugă problemelor deja prezente legate de turneele internaționale. Îngrijorarea mea este că vom sacrifica anumite proiecte în moduri care ne vor schimba, și nu în bine. Trebuie să găsim modalități de a susține oportunitățile de schimb cultural pentru că este important pentru diplomația culturală. Trebuie să continuăm să batem la ușile unii altora, să ne invităm unii pe alții și să nu devenim competitivi datorită provocărilor. Nu este suficient să rămânem doar la ceea ce știm; trebuie să luptăm pentru deschidere și implicare interculturală, oferind spațiu pentru lucrări noi. Acest lucru se va întâmpla doar dacă continuăm să punem presiune pe noi înșine și să realizăm că este responsabilitatea noastră să lucrăm colectiv pentru a schimba politicile care ne afectează industria.
Într-unul dintre interviuri, ați menționat capacitatea duală de a fi artist și a studia managementul artelor. Mulți oameni întâmpină dificultăți în menținerea unui echilibru în timp ce jonglează cu mai multe pălării profesionale. Puteți evidenția ce v-a ajutat în acest parcurs?
Lisa Richards Toney: Am existat mereu într-un spațiu de gestionare a cel puțin două lucruri paralele. În munca mea actuală, colegii mei mă aud deseori spunând: „Avem două trenuri în mers”. Trebuie să gestionăm ambele realități simultan. Cred că acest mod de a fi este natural și se simte ciudat de familiar când reflectez asupra modului în care am crescut în industrie și alegerile pe care le-am făcut pentru propria mea viabilitate.
Am crescut învățând dans și dorind să devin dansatoare. De asemenea, am studiat teatrul – actoria ca regie. M-am întrebat dacă aveam curajul să urmez viața de artist sau dacă aș fi mai bine și mai de succes alegând o cale de management în arte. Această concentrare duală m-a consumat până pe la vârsta de 22 de ani. Am locuit la Londra cu o bursă de la Fundația Watson, cercetând dansul în Marea Britanie. În acest timp, luam lecții de dans în fiecare zi, testându-mă mental și fizic pentru a vedea dacă aveam ceea ce îmi trebuia pentru a susține acel stil de viață. În cele din urmă, am găsit provocator să susțin ceea ce percepeam a fi acea viață. În timp ce făceam cercetările universitare, care se simțeau foarte academice, studiam și structurile de management ale operațiunilor de arte performative din Marea Britanie. Deși oportunitatea a fost excelentă, concentrarea mea zilnică a intensificat acel spațiu de disconfort, forțându-mă să mă confrunt cu valorile mele, cu simțul meu de disciplină și cu întrebările mele tot mai multe despre propria mea capacitate de a îndeplini rolul de artist.
Am realizat că aveam potențial în managementul artelor datorită curiozității și perspectivei mele. Oamenii răspundeau pozitiv la întrebările mele despre viabilitate, despre sustenabilitate. Am descoperit diverse căi în acest domeniu, am văzut opțiuni pentru mine și am decis să urmez un masterat în Statele Unite pentru a avea mai mult timp să învăț și încă să visez. La NYU, în timp ce studiam pentru masteratul în managementul artelor, am fost stagiar la The American Place Theater, un teatru off-Broadway în Midtown Manhattan. Stagiatura mea implica o parte tehnică, în departamentul de lumini și sunet, deși nu eram un tehnician. Această expunere mi-a permis să încerc noi funcții în cadrul teatrului. Directorul, văzându-mi potențialul, mi-a oferit oportunități de a arăta abilitățile pe care începusem să le dezvolt. Într-o zi, mi-a cerut perspectiva asupra unui spectacol, mai exact niște detalii importante pentru o cerere de grant corporativ. Am oferit informațiile necesare. Această experiență mi-a arătat cum se face o cerere de finanțare și ce implică, iar povestea asta a dus la un progres în carieră, de la stagiar la asociat, apoi la asistent director și, în cele din urmă, director. În acest timp, am fost și artist rezident la Universitatea din Michigan printr-un program condus de Glenda Dickerson, o regizoare afro-americană fenomenală. The American Place Theater mi-a permis să iau concediu pentru a lucra și a face turnee cu spectacolul de la universitate și pentru că știam că puteam să revin la jobul meu, am creat pentru mine ceea ce a devenit sinonim cu viața mea – o existență hibridă. Acest echilibru a fost posibil datorită unor manageri înțelegători care erau și ei artiști, care m-au văzut și m-au încurajat să excelez și în roluri administrative, dar și în cele artistice. Am construit o comunitate în care oamenii mi-au recunoscut capacitățile și, la rândul lor, mi-au încredințat să mă asigur că totul era pregătit în absența mea.
Această concentrare duală pe performanță și administrare a fost unul dintre cele mai mari cadouri pe care le-am primit, permițându-mi să îmi urmez chemarea artistică în timp ce îmi mențineam cariera administrativă. Acest echilibru mi-a îmbogățit viața și revenirea la rolul administrativ s-a simțit ca un câștig, nu ca o pierdere.
Mai folosiți tehnici din practica dansului în munca dumneavoastră actuală?
Lisa Richards Toney: Disciplina dansului nu mă părăsește niciodată. Managementul timpului, precizia, sincronizarea și disciplina gândirii și a procesului sunt toate calități pe care le-am dobândit din dans. Acestea sunt transferabile în orice muncă depun. Dansul m-a învățat să fiu pregătită și să am grijă de mine, deoarece corpul meu este instrumentul meu. Această disciplină îmi permite să fiu un lider concentrat și eficient. De asemenea, tot datorită dansului, apreciez echilibrul dintre muncă și odihnă. De exemplu, dau echipei mele o săptămână liberă după conferința noastră din New York. Este important să recunoaștem valoarea odihnei după perioade intense de muncă. Această înțelegere mă face un lider mai bun, asigurându-mă că echipa mea este eficientă când vine la muncă.
Cum ați descrie experiența festivalului de la Sibiu cuiva care nu este familiarizat cu acesta?
Lisa Richards Toney: Este încântător. Un festival este despre a motiva o comunitate, a aduce oamenii împreună și a sărbători cultura și realizările lor. Festivalul de la Sibiu face acest lucru într-un mod minunat, oferind excelență artistică care aduce oamenii împreună și declanșează conversații necesare. Varietatea spectacolelor și locațiile pline de spectatori arată aprecierea comunității pentru artele performative. Festivaluri precum acesta reamintesc oamenilor de valoarea artei în viețile lor și de vitalitatea pe care o aduce comunităților lor.
