Într-un festival care celebrează artele spectacolului în toate formele lor – de la instalații imersive până la creații teatrale de amploare – spectacolele-lectură ocupă, la FITS, o poziție discretă, dar esențială. În fiecare an, FITS rezervă un spațiu special acestor forme reduse la esențial, în care textul devine protagonist și vocea actorului e mai importantă decât orice decor sau regie grandioasă. Sunt momente de expunere curată, fragilă, dar necesară. Aici, publicul intră în contact direct cu dramaturgia contemporană, cu riscul, cu necunoscutul – înainte ca un text să fie transformat într-un „spectacol”.
În 21 iunie 2025, la Casa Artelor, a avut loc o lectură coerentă și emoționantă: Insula pustie de Marc Artigau i Queralt, în regia Marianei Cămărășan, cu Diana Fufezan și Ciprian Scurtea în distribuție. Evenimentul a fost moderat de Bobi Pricop, cel care coordonează, alături de Claudia Maior, întreaga serie de spectacole-lectură din cadrul FITS, și susținut de Ambasada Spaniei în România, Cooperación Española și Instituto Cervantes – un parteneriat care vorbește clar despre interesul constant pentru promovarea dramaturgiei spaniole contemporane pe scena românească.
Marc Artigau i Queralt este una dintre vocile vii ale teatrului catalan de azi – dramaturg, poet și regizor cu o scriitură caldă și inteligentă, care știe să transforme aparentul banal în poezie urbană. Insula pustie e construită ca un scenariu de film minimalist: doi oameni, un lift blocat și o conversație care alunecă lin – dar ireversibil – în ficțiune. Într-un spațiu suspendat, în afara timpului, cei doi reconstituie o viață întreagă împreună: cu despărțiri, copii, căsnicii, moarte, glume, duioșii, tăceri, revolte și toate visurile neîmplinite care rămân, poate, cea mai reală parte a unei relații. Fără să o spună explicit, piesa e despre nevoia noastră profundă de a ne imagina. De a avea o versiune alternativă în care nu am ratat întâlnirea. În care cineva s-a oprit în lift la timp.
În lectura propusă la FITS, Diana Fufezan și Ciprian Scurtea au păstrat echilibrul fragil dintre prezență și retragere. Nu au „interpretat” în sensul clasic, ci au deschis textul cu o generozitate atentă. Au lăsat publicului spațiu să își proiecteze propriile vieți în acest scenariu comun. Au avut ritm, au avut complicitate, dar mai ales au avut încredere în text. Regia Marianei Cămărășan a funcționat ca o coregrafie invizibilă: a organizat dinamica, a menținut concentrarea, dar fără să intervină brutal. A înțeles că aici, mai mult ca oriunde, regia e despre absență: despre ce lași, nu despre ce adaugi.
Discuția de după, moderată de Bobi Pricop, a completat subtil experiența spectacolului – nu cu explicații, ci cu deschideri. A fost un dialog despre text și despre cum o formă aparent „minoră” poate conține, în tăcere, toate întrebările mari.
Ce mi s-a părut remarcabil în textul lui Marc Artigau i Queralt e felul în care îți dă impresia că ai mai trăit toate replicile, dar nu poți spune când. Nu e un text care epatează, nu e construit pe surpriză sau efect – și tocmai asta îl face periculos. Emoția e precis dozată, fără să devină siropoasă, iar dialogul pare desprins mai degrabă dintr-un jurnal decât dintr-o piesă. Vorbesc doi oameni, dar auzi ecoul altor zeci de variante ale aceleiași vieți. Te prinde într-o melancolie tăcută, care nu te înlăcrimează, dar te face să-ți amintești de toate viețile pe care n-ai apucat să le trăiești.
Am fost atent și la modul în care textul manipulează timpul – nu ca metaforă poetică, ci ca construcție dramatică. Conversația înaintează, dar nu în linie dreaptă; e o spirală care se înfășoară în jurul unei relații imposibile. Personajele par să-și amintească ceva ce nu s-a întâmplat niciodată, dar care le doare. Această alunecare între real, imaginar și posibil nu e doar un exercițiu stilistic: e o strategie de emoție controlată. Autorul nu te împinge în lacrimă, ci te duce până aproape și te lasă acolo, fără ghid de întoarcere. Și asta, pentru mine, e forța ascunsă a textului: lasă loc ca spectacolul să continue în capul tău.
Într-un festival în care se vorbește mult despre viitorul teatrului, Insula pustie ne-a reamintit ceva esențial: uneori, teatrul e pur și simplu despre doi oameni care își imaginează viața împreună. Și o spun cu voce tare.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
Foto: Mihail Nistor
