E greu să vorbești despre Éric-Emmanuel Schmitt fără să te simți deja într-un roman de-al lui. Totul pare perfect structurat: o sală arhiplină, o zi senină de festival, un om care își alege cuvintele fără să le facă grele. Și o liniște, în public, pe care doar adevărul rostit cu blândețe o poate produce.
Pe 22 iunie 2025, în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, publicul a avut ocazia rară de a-l asculta pe Éric-Emmanuel Schmitt într-un dialog profund și delicat, moderat de Ionuț Sociu. Evenimentul a fost deschis de Constantin Chiriac, care a subliniat caracterul „istoric” al acestei întâlniri – și nu a fost deloc o exagerare. Nu doar pentru că Schmitt e unul dintre cei mai traduşi autori de limbă franceză, montat în zeci de țări și citit de milioane de oameni, ci pentru că a venit la FITS cu un cadou scris special pentru festival: textul „Mozart & Mozart”, o partitură teatrală cu fiecare scenă acompaniată de o lucrare muzicală a compozitorului. Prezența lui Schmitt la Sibiu e o reverberație a unei idei mai vechi, dar mereu valabile: că teatrul e locul unde filosofia poate deveni poveste, iar povestea – formă de vindecare.
Născut la Lyon, în 1960, Éric-Emmanuel Schmitt a urmat mai întâi calea filosofiei, cu un doctorat despre metafizica și libertatea la Diderot, înainte să se lase condus de ceea ce el numește și azi „instinctul povestitorului”. A absolvit École Normale Supérieure, a predat filosofia, dar a ales teatrul și literatura ca forme de reflecție vie, adresată celuilalt și nu sieși. De aproape trei decenii, scrierile sale – piese de teatru, romane, povestiri, eseuri – sunt montate, citite, iubite în întreaga lume. Dacă există un fir roșu în opera sa, acela ar fi umanitatea: o înțelegere a fragilității noastre, a misterului pe care îl purtăm în noi și a nevoii permanente de sens. Fie că vorbește despre copilărie, religie, moarte, dragoste sau democrație, Schmitt o face cu un amestec de luciditate și blândețe rar întâlnit. De aceea, cărțile lui nu sunt doar lecturi, ci însoțiri. Citindu-l, ai impresia că nu ești singur în întrebările tale.
Întrebat unde se simte mai liber – în teatru sau în proză – Schmitt a spus clar: „teatrul e copacul în care cânt în mod natural”. Dramaturgia, pentru el, e un gest spontan, aproape reflex, în timp ce romanul e o luptă – cu sinele, cu forma, cu nevoia de profunzime. Dar tocmai această alternanță de registre îl menține viu ca autor. Fiecare carte, spune el, e „o aventură umană care-mi permite să plonjez în psihicuri care nu sunt ale mele”. Nu își repetă niciodată formula și nu se teme de forme noi – după o piesă, vine un film; după un roman, o povestire. Scrisul nu e o carieră. E o reconstrucție perpetuă.
Unul dintre cele mai emoționante momente ale conferinței a fost atunci când Ionuț Sociu a menționat cartea Jurnalul unei iubiri pierdute, pe care a citit-o la doi ani după moartea mamei. O coincidență dureroasă și tandră – în carte, Schmitt scrie că doliul durează doi ani. Schmitt a povestit cu sinceritate despre relația fuzională cu mama sa, despre golul pe care moartea ei l-a lăsat și despre lupta de a regăsi gustul de a trăi. Spune că a scris cartea mai întâi pentru sine, în jurnal, și abia mai târziu a rescris-o pentru ceilalți – nu ca o confesiune, ci ca un drum spre lumină. A vrut să ofere celor care trec prin durere sentimentul că, dincolo de suferință, se poate regăsi speranța: „încerc mereu să găsesc speranța în situații disperate. În ciuda durerii, putem găsi lumina”.
Filosofia n-a părăsit niciodată scrisul lui. E acolo, filtrată prin personaje, dialog, dileme existențiale. Întrebat dacă filosofia ne mai poate ajuta astăzi, a răspuns cu o simplitate dezarmantă: „Toți facem filosofie. De ce iubesc? Iubesc bine? De ce mor? Asta e o filosofie”. Éric-Emmanuel Schmitt e scriitor pentru că viața e fragilă – iar fanatismul apare, spune el, atunci când omul nu-l mai vede pe celălalt ca pe un om. În ficțiunile lui, moartea și nemurirea devin teme recurente, dar niciodată tragice în sens absolut. Scrie pentru ca cititorul, la final, să poată spune: „ce bucurie să fiu muritor”.
A vorbit cu umor despre relația cu traducătorii („uneori pun manuscrisul în dreapta biroului luni, îl mut în stânga vineri și spun: da, e foarte bun!”) și cu modestie despre regizorii care i-au montat textele. Nu se implică în punerea în scenă, dar știe că teatrul, atunci când funcționează, e un miracol colectiv: „Câteodată văd o piesă de-a mea și nu pot să cred că eu am scris-o. Așa de bine e făcută”.
Conferința s-a încheiat cu întrebări din sală – despre moarte, despre debut, despre relația cu religia. Schmitt a răspuns cu aceeași căldură și claritate care l-au definit întreaga oră. A mărturisit că a revenit la FITS pentru că, data trecută când a participat, nu a apucat să vadă spectacole. Că e recunoscător sinergiilor artistice care îl aduc în locuri noi. Și că în fiecare carte, în fiecare piesă, încearcă să lase o urmă: nu de certitudine, ci de lumină. La finalul conferinței, rămâne un cuvânt care definește nu doar tema acestei ediții FITS, ci și întreaga prezență a lui Éric-Emmanuel Schmitt la Sibiu: „Mulțumesc”. Nu un „mulțumesc” festiv sau de politețe, ci unul rostit în liniște, în interior, acolo unde rămân lucrurile care chiar contează. Un „mulțumesc” pentru fragilitatea recunoscută, pentru speranța reabilitată, pentru faptul că, uneori, teatrul și literatura ne arată că nu e rușinos să fim muritori.
„Viața și moartea sunt același cadou, două fețe ale aceleiași monede. Să ne gândim în fiecare zi că suntem vii” – Éric-Emmanuel Schmitt
La FITS, în 2025, asta am făcut: ne-am gândit. Și ne-am simțit vii.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
