Nu aș fi vrut să văd altceva în seara târzie a zilei de 22 iunie la FITS. „Radio Nostalgia”, prezentat de studenții Universității de Arte din Târgu-Mureș – Facultatea de Arte în Limba Maghiară, e un spectacol nonverbal de 50 de minute care vorbește, prin mișcare, costum, muzică și prezență, despre o epocă în care viața de noapte era mai mult decât o petrecere: era un act de supraviețuire și afirmare identitară.
Anii ’70–’80 au fost o perioadă de explozie a creativității queer. În underground-ul cluburilor, în ringurile de dans, în lipsync și în gesturile teatrale purtate cu exagerare și orgoliu, s-au născut o estetică, o cultură și o formă de solidaritate. Acolo, în întunericul luminat de stroboscoape, libertatea a avut loc să respire. Nu era vorba doar de stil – era vorba de spațiu. Spațiu de apartenență, de conexiune, de devenire. Din cluburi au ieșit nu doar figuri iconice, ci și idei, mișcări și forme de rezistență care au influențat arta, moda și politica următoarelor decenii. Într-o epocă în care intimitatea era politică și dansul era o formă de protest tăcut, cluburile queer chiar deveneau adevărate sanctuare. Acolo, într-un context social marcat de discriminare și marginalizare, s-au inventat noi moduri de a fi împreună. Cultura voguing-ului, drag-ului, lipsync-ului și a costumului ca declarație identitară nu s-au născut din frivolitate, ci din urgență. Era o estetică de supraviețuire, o artă a vizibilității și, poate, singura formă de libertate acceptată în fața unei lumi care refuza să accepte.
Spectacolul „Radio Nostalgia” nu e o lecție de istorie queer. Nu e nici o reverență solemnă, dar nici un act militant. E mai degrabă o joacă lucidă cu imaginarul acelei epoci, filtrată prin sensibilitatea (și energia neobosită) a unei generații care nu a trăit acele vremuri, dar le înțelege. Ce e cu adevărat frumos aici e că Generația Z nu simte nevoia să explice, ci doar să creeze un spațiu în care referințele se activează prin corp, prin muzică și prin detaliu vizual. Playlist-ul e emblematic: de la Ma Baker la Maniac, de la Blind Willie McTell la Catch the Cat (cântată live de singura actriță din distribuție, Torner Anna), spectacolul e construit ca o casetă mixtă. Fiecare piesă aduce cu ea o scenă, o atmosferă, o mică explozie vizuală. Uneori e lipsync, alteori e dans în forță. Sunt scene de semi-nuditate, sunt momente de intimitate senzuală, sunt aluzii la cultura body workout-urilor din anii ‘80, cu body-uri strânse și coregrafii exagerate. Toate astea, însă, sunt făcute cu umor, ironie și tandrețe, nu cu ostentație. E important de spus că nu asistăm doar la o încercare de evocare a trecutului. Ceea ce face spectacolul e, mai degrabă, o translație emoțională: un transfer de preocupări, un gest de empatie între generații. E fascinant să vezi cum tinerii artiști aleg să reconstituie o epocă pe care n-au trăit-o, dar o înțeleg profund prin filtrul propriilor neliniști, propriilor întrebări despre apartenență, identitate și comunitate.
Departe de a fi doar un exercițiu de stil sau o reverență estetică, „Radio Nostalgia” poate fi citit și ca o propunere performativă ce se înscrie într-o direcție mai largă a teatrului contemporan: recuperarea memoriei marginale prin mijloace senzoriale și corporale. Într-un sens aproape rancierian, spectacolul redesenează „partajul sensibilului” prin reconectarea spectatorului cu o lume afectivă adesea ignorată de marile narațiuni istorice. Fără cuvinte, dar cu gesturi încărcate de referință culturală, studenții activează o arhivă queer alternativă, în care corpul devine purtător de memorie și agent de recontextualizare. În acest sens, demersul lor nu este unul pur nostalgic, ci mai degrabă reparator: o formă de contra-arhivare, de restituire simbolică a unui spațiu afectiv uitat sau estompat de mainstream. Faptul că această inițiativă vine din zona teatrului studențesc adaugă o notă de subversiune binevenită — pentru că arată o preocupare lucidă față de temele identitare, nu prin militantism, ci printr-un tip de rafinament formal care implică atât respect, cât și asumare.
Fiecare scenă pare extrasă dintr-un vis fragmentat: o fotografie mișcată, o petrecere în care nu mai știi dacă dansezi de bucurie sau ca să uiți ceva. Totul e ludic, dar cu o urmă de melancolie. Coregrafia nu e perfectă — și poate tocmai de aceea funcționează. Există un soi de dezordine calculată, un „sloppiness” care nu deranjează, ci dimpotrivă, umanizează. Cei șapte studenți din distribuție – Berencsy Martin, Dull Bence, Fazakas Hunor, Flór Máté Gellért, Jánosi Botond, Kitay Levent și Torner Anna – aduc pe scenă nu doar personaje, ci o stare. Par că se distrează, dar cu responsabilitate. Par că fac spectacol, dar cu drag de ceea ce exprimă. E un spectacol viu, imperfect, dar cu mult curaj și cu o sinceritate care prinde. Regia semnată de Fehér Ferenc nu cade în tentația reconstrucției nostalgice. Nu vedem o epocă reprodusă fidel, ci una reinterpretată prin corpul tinerilor de azi. Iar asta contează. Mai ales pentru că la final, publicul e invitat pe scenă – nu ca să aplaude, ci ca să danseze.
Ce e emoționant în „Radio Nostalgia” nu e doar tema aleasă, ci și forma de apropiere pe care o propune. Nu e despre a copia trecutul, ci despre a-l recunoaște ca sursă. Și despre a-l reînvăța prin corp. Într-un context în care teatrul studențesc poate cădea ușor în formalisme sau în pseudo-experimente, alegerea sincerității devine radicală. Spectacolul nu e perfect, dar e viu. Și, poate, în lumea asta — e tot ce contează. Într-o lume care cere statement-uri, „Radio Nostalgia” nu urlă, dar lasă urme. Pentru că, în liniște, între un stroboscop și un refren, spune ceva esențial: memoria nu e doar în cărți sau arhive. E și în mișcare, în ritm, în modul în care cineva întinde mâna spre altcineva pe o piesă de Boney M. A fost un spectacol studențesc, dar în mijlocul lui, pentru câteva zeci de minute, n-ai mai știut dacă ești la FITS sau într-un club queer din ’79. Și poate că exact asta e teatrul.
Despre spectacol
Spectacolul „Radio Nostalgia” (titlu original: „Nosztalgia Rádió”) a fost prezentat în cadrul celei de-a XXXII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de studenții Universității de Arte din Târgu-Mureș – Facultatea de Arte în Limba Maghiară. Regizat de Fehér Ferenc, spectacolul nonverbal aduce pe scenă o distribuție formată din Berencsy Martin, Dull Bence, Fazakas Hunor, Flór Máté Gellért, Jánosi Botond, Kitay Levent și Torner Anna.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
