Există în fiecare ediție FITS o zonă de liniște. Un spațiu de întâlnire între text și public, fără decoruri, fără costume, fără montare. Doar cuvântul, actorul și ascultarea. Se numește spectacol-lectură – dar e, uneori, mai mult decât un spectacol: e o primă întâlnire cu o lume. Iar festivalul acordă un loc aparte acestor întâlniri, în care dramaturgii contemporani devin realitate sonoră, iar cuvintele rostite cu voce tare devin propuneri de viitor. FITS susține constant dramaturgia nouă și o face și în 2025, printr-o serie curatorială care aduce texte internaționale, traduceri în premieră și punți culturale necesare.
Un astfel de moment a fost și lectura piesei „Noi nu ne vom ucide cu pistoalele” de Víctor Sánchez Rodríguez, regizată de Mariana Cămărășan, tradusă de Luminița Voina Răuț și susținută în cadrul seriei de evenimente moderate de Bobi Pricop și coordonate de Claudia Maior. Cu o distribuție formată din Iustinian Turcu, Raluca Iani, Cendana Trifan, Diana Fufezan și Ștefan Tunsoiu, lectura a adus în prim-plan o piesă spaniolă contemporană multipremiată, jucată pe scene importante din Spania și adaptată chiar și pentru cinema. A fost, totodată, și o ocazie rară: autorul textului, Víctor Sánchez Rodríguez, a fost prezent la FITS și a participat la discuțiile de după.
„Noi nu ne vom ucide cu pistoalele” este o întoarcere colectivă în intimitatea prieteniei pierdute, a durerilor ascunse sub formule festive și a vieții care nu se așază niciodată așa cum ne-am promis că o să o facem să fie. Pe scena austeră, cinci prieteni se reunesc într-o casă de pescari, într-o zi de iulie, pentru o masă care ascunde un doliu și declanșează, subtil, toate doliile lor personale. Dialogurile, cu o sinceritate frustă și adesea brutală, devin încercări de a recupera fragmente de identitate, de trecut și de sens.
Mariana Cămărășan a regizat această lectură cu o finețe care a lăsat textul să respire – a mizat pe tensiunea dintre replicile nerostite și durerea care fierbe sub suprafață. Distribuția (Iustinian Turcu, Raluca Iani, Cendana Trifan, Diana Fufezan, Ștefan Tunsoiu) a reușit să aducă nu doar emoția, ci și concretețea unei generații în derivă, care încă mai speră la apropiere, chiar dacă nu mai știe s-o ceară.
Discuția de după lectură a fost, poate, la fel de emoționantă ca piesa însăși. Regizoarea Mariana Cămărășan a vorbit despre dorința de a-i dedica lectura prietenului ei, Ștefan Vasilescu – un moment profund, care a făcut timpul să se oprească în loc. A fost o confesiune tandră și devastatoare despre cum, uneori, arta e tot ce mai rămâne după ce cuvintele obișnuite nu mai ajung. Luminița Voina Răuț, traducătoarea textului, a rememorat clipa în care, într-un festival din Alicante, piesa i-a „vorbit” – direct, nemijlocit. A simțit nevoia să o aducă aici, în română, într-o limbă care să-i păstreze atât ironia, cât și fragilitatea. Actorii au completat portretul unui text care nu se joacă cu emoția, ci o sapă adânc, până la zonele în care am învățat să fim tăcuți. Unii dintre ei au vorbit despre prietenii pierdute, despre tăceri lungi, despre încercarea de a menține viu ceva ce, inevitabil, se destramă odată cu vârsta.
Cuvântul „blocaj” a revenit de mai multe ori. Dar și „iubire”. Pentru că la capătul orgoliului, al singurătății și al distanțelor, rămâne mereu iubirea dintre prieteni – tăcută, răzvrătită, dar acolo. Dramaturgul Víctor Sánchez Rodríguez a povestit cum textul a fost scris în plină criză economică, pornind de la moartea unei prietene apropiate și de la sentimentul că viitorul devenise imposibil. „Povestea a plecat de la o masă”, a spus. „Și de la dorința de a vorbi despre absențe nespuse”. Piesa a avut un parcurs lung în Spania și chiar a câștigat Premiul Max în 2016, dar Rodríguez pare să-i poarte și azi fragilitatea cu care a fost scrisă. Nu ca pe o realizare, ci ca pe o rană caldă.
Lectura de la FITS a fost susținută cu sprijinul Ambasadei Spaniei în România, Cooperación Española și Instituto Cervantes, într-un parteneriat esențial pentru susținerea dramaturgiei contemporane spaniole în spațiul cultural românesc. Nu e doar o chestiune de vizibilitate, ci de continuitate: de construirea unui spațiu comun în care poveștile pot circula, pot fi traduse, rostite, asumate.
Poate că nu ne vom ucide cu pistoalele. Dar o parte din noi se frânge în fiecare tăcere dintre prieteni. Și poate că teatrul, atunci când e făcut cu adevăr, e una dintre puținele forme de reparație tăcută. Nu aduce înapoi ce s-a pierdut. Dar aduce un spațiu în care durerea nu mai e singură. La FITS, în 2025, am ascultat această durere. Și am lăsat-o să ne spună ceva.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
