Există artiști care nu fac risipă de cuvinte, dar care știu să vorbească exact despre ce trebuie. Alexis Michalik este unul dintre ei. Dramaturg, regizor, actor, romancier, scenarist – și, totuși, neobosit. Prezent pentru a doua oară în Conferințele FITS, Michalik a intrat în dialog cu Mihaela Dedeoglu în Sala Oglinzilor, vorbind despre teatru așa cum rar se vorbește în public: direct, generos și fără emfază.
Evenimentul are loc într-un context important: spectacolul Intra muros (Între ziduri), scris și regizat de Michalik, este jucat în această ediție a festivalului – un text născut dintr-o vizită într-o închisoare și dintr-o întrebare simplă: cum ar fi să faci teatru într-un loc fără iz de libertate? De la această întrebare a pornit totul: un regizor vine să monteze o piesă în închisoare, dar de fapt ajunge să monteze umanitate. S-a jucat deja de peste 2000 de ori, în Franța și în afara ei. La FITS, se joacă cu sala plină.
Michalik nu s-a format într-o școală clasică. A crescut într-un Paris multicultural, cu un tată pictor și o mamă britanică, cu începuturi în actorie la vârsta de 18 ani și primul spectacol montat la Avignon la 22. S-a format, cum spune chiar el, cu ochii în public și cu mâinile în text. Scrie repede, dar niciodată superficial. Lucrează colaborativ, dă libertate actorilor, înregistrează repetițiile și rescrie replicile după ureche. Nu se teme de improvizație. Iar asta se simte în tot ce face: textele lui sunt vii, inteligente și nepretențioase. Nu sunt scrise pentru a impresiona, ci pentru a conecta.
Despre Intramuros, spune că e prima sa piesă contemporană – după o serie de succese care evocau istoria (Edmond, Cercul iluzioniștilor, Arta de a povesti). Dar, chiar dacă nu e politică în sens strict, piesa rămâne un eseu teatral despre empatie, sistem, alegere și prizonieratul din noi. Iar conferința de la Sibiu a fost un preambul perfect al acestei idei: cum ieși din ziduri? Cum rămâi viu într-un sistem închis? Michalik vorbește despre teatru ca despre un sport de echipă. Nu suportă ego-urile mari și îi caută pe actorii „simpatici, sensibili și disponibili”. Nu e o glumă – le scrie pe Facebook, le dă probe la el acasă, le urmărește privirea. Într-un fel, castingul e doar o scuză: ceea ce caută, de fapt, sunt parteneri de joacă.
A vorbit și despre romanul său – o aventură scriitoricească pe care o compară cu „sfârșitul poveștii”, spre deosebire de teatru, unde „finalul procesului de scriere e doar începutul”. Iubește energia sălii, reacția publicului, șoaptele de la ieșire. Nu visează la nemurire, ci la prezență. Punctul culminant al conferinței a venit, poate neașteptat, în momentul în care s-a vorbit despre La Sol, un scurtmetraj sensibil și tăcut, care se încheie cu un singur cuvânt: „Mulțumesc”. O mamă, un copil, un zbor ratat, o despărțire – filmul atinge, cum spune Mihaela Dedeoglu, „ceva ce nu te aștepți să te atingă”. Iar Michalik, calm, a zâmbit și a confirmat: „caut mereu povești care pot deveni o prezență în celălalt. Care să se insinueze în interior”.
Conferința s-a încheiat cu o întrebare simplă, dar esențială: de ce scrie? Răspunsul lui Michalik a fost, poate, cel mai frumos moment al întâlnirii: „În teatru, scriu doar despre ce mă pasionează. Pentru că știu că voi regiza textul. Și vreau să fiu sigur că mă va ține viu”. A ieșit din sală cu același calm cu care intrase. Nimic ostentativ. Dar în urma lui a rămas exact acel cuvânt cu care se încheie La Sol și care e și tema acestei ediții a festivalului: Mulțumesc. Nu ca un gest festiv, ci ca o formă de a respira. Un „mulțumesc” pentru teatru, pentru povești, pentru oameni care nu uită că arta e, uneori, cel mai simplu mod de a spune adevărul.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
