Maria mi s-a părut mai rezervată la început, dar, pe măsură ce a început să vorbească despre munca ei, pasiunea, mândria și bucuria au ieșit ușor la iveală. Am început cu prezentarea, desigur: „Mă numesc Maria Steva, sunt recuziter la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu și lucrez de șase ani aici”.
În ce constă munca dumneavoastră?
Pregătesc tot ceea ce trebuie după ce se montează decorul, inclusiv mese, scaune, ce se pune pe masa, ce se ia de pe masa, mâncare, lucruri consumabile sau neconsumabile. După spectacol toate acestea se strâng, se depozitează, se duc în hală. Deci și în fața scenei, și în spatele scenei, doar că noi nu luăm parte la spectacol, suntem doar la început și la sfârșit. Sau, dacă avem manevre în timpul spectacolului, da. Dacă nu, doar așezăm, reașezăm, le punem. Asta ține de recuziter.
Ce voiați să vă faceți când erați mica?
Profesor. Am o soră care e profesor. Și mi-ar fi plăcut și să lucrez în teatru.
Și cum ați ajuns să lucrați aici, la teatru?
Am cunoscut-o pe colega mea, care lucrează aici de mult mai mulți ani, și acum 20 de ani am întrebat-o dacă e un loc în teatru. Atnci mi-a zis că nu. Am întrebat-o din nou, și chiar atunci plecau doi colegi. Deci dacă tot mi-am dorit, am ajuns să lucrez în teatru… Și îmi place foarte mult ceea ce fac.
Care este cea mai mare provocare?
Când am și o parte în care ies în față, când sunt spectacole în care avem și momente în care ne vedem pe scenă. Acolo mi se pare WOW!, pentru că îmi place, dar am și un pic, așa, un pic de trac de scenă. Dar, dacă lucrez aici de șase ani, chiar îmi place ceea ce fac. Chiar și la spectacolul acesta (n.a. interviul este făcut pe scenă, în decorul spectacolului Unchiul Vanea), erau foarte multe manevre, dar pe care le-au preluat totuși actorii: trebuia să debarasăm foarte multe într-un timp scurt, și ar fi trebuit ca noi, cei din spatele scenei, tehnicul, să debarasăm repede. S-a renunțat până la urmă și fac actorii asta, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Eram doar o cameristă, dar mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă la început am zis ”Nu, nu, eu nu vreau”. Până la urmă așa a fost să fie.
Aveți un spectacol preferat, unul la care vă place în mod special să lucrați?
Toate, sincer. Și eu vin la foarte multe și în timpul liber, poate și pentru că sunt cea mai nouă în echipă și n-am văzut toate spectacolele. Cel mai și cel mai, după mine, e ”Lungul drum al zilei”, care s-a pus acum. E deosebit din toate punctele de vedere.
Ce vă place cel mai mult la acest spectacol?
Totul. Cum s-a lucrat, totul a fost la superlative. O să tot auziți de el.
Care este cea mai mare provocare a muncii dumneavoastră?
Nu mi se pare nimic greu. Poate doar la început, când lucram cu actorii… Eu îi vedeam ceva, așa, la alt nivel față de noi, chiar dacă și ei au nevoie de noi, și noi avem nevoie de ei, dar mi se părea ceva așa, wow!, când am venit. Și relația, așa, de sinceritate: mulți se îmbrățișează înainte de a intra în scenă, chiar și cu noi, să ne dăm o energie, așa, comună. Și eu ziceam „Dar nu mă simt în stare, poate am o energie negativă”, și ei îmi spuneau, „Nu-i nimic, și aia negativă se transformă!”, iar mie mi se părea fantastic să am așa o relație cu ei.
Ce înseamnă mândria de a face parte din echipa teatrului și mândria de a face această profesie?
Eu mi-am adus și copilul, am doi băieți, iar cel mic a lucrat doi ani ca voluntar aici, și mereu zicea ”Mami, nu-mi vine să cred. Tu stai atâtea ore aici!”. Da, stau, pentru că îmi place ce fac, chiar dacă m-am apucat de meseria asta târziu, la 50 și de ani. Nu e o mândrie, e o bucurie pentru mine, că am avut șansa să fiu în teatrul ăsta! Poate unii zic așa despre orice meserie, dar pentru mine nu e așa, aici mă simt ca acasă. Mâine e ziua mea și, de șase ani, tot în teatru o fac! Îmi place și, dacă îmi place, nu mi se pare greu!
