În cadrul unei noi ediții a Conferințelor speciale de la FITS, regizorul rus Timofei Kuliabin a intrat în dialog cu Octavian Saiu într-o întâlnire memorabilă despre artă, asumare și sens. Cu o carieră impresionantă în regia de teatru și operă, Timofei Kuliabin este cunoscut pentru montări atipice, tăceri încărcate de sens și o viziune artistică profund personală. La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, a vorbit despre ceea ce nu se vede, dar se simte în teatru.
Începutul: cu Malkovich și Dapkunaite
Punctul de pornire al discuției a fost spectacolul „În singurătatea câmpurilor de bumbac”, o montare intensă cu John Malkovich și Ingeborga Dapkunaite, care a fost prezent în ediția FITS de anul trecut. Kuliabin a povestit cum ideea spectacolului nu a venit inițial din fascinația pentru textul lui Koltès, ci dintr-o chimie artistică: „Ne-am îndrăgostit artistic unul de altul”, a spus regizorul despre colaborarea sa cu actrița Ingeborga Dapkunaite. A urmat o propunere specială: „Poate îl chemăm și pe John Malkovich.” Iar pandemia a dictat restul – au repetat pe Zoom, s-au cufundat în text și au explorat sensuri profunde.
„Este o piesă homo-erotică, dar noi am ales o interpretare diferită, mai actuală: povestea unui pedofil aflat în conflict cu propria natură și cu normele sociale. Un personaj care, incapabil să-și împace cele două laturi, alege sinuciderea”, a explicat Kuliabin. E o temă tulburătoare, dar tocmai această tulburare este ceea ce teatrul nu are voie să ignore.
Arta tăcerii și regia ca organizare a spațiului
Unul dintre cele mai memorabile momente ale conversației a fost mărturisirea regizorului că nu laudă niciodată actorii. „Treaba mea nu e să îi laud, ci să-i fac să joace bine. Dacă nu spun nimic la sfârșitul spectacolului, înseamnă că a fost în regulă.” Pentru Kuliabin, gesturile și intențiile spun totul. E un regizor al esențelor, al lucrurilor care se simt, dar nu se spun.
„Teatrul este simplu. Ce înseamnă să regizezi? Să organizezi timpul și spațiul.” Din această simplitate aparentă se naște, însă, complexitatea profundă a montărilor sale – precum „Trei surori” în limbajul semnelor sau „Nora” reinterpretată cu texte trimise prin telefon.
Despre moarte, sinucidere asistată și iertare
Kuliabin a vorbit deschis despre „Lungul drum al zilei către noapte”, montarea sa recentă în care acțiunea se petrece în mintea unui om care urmează să își ia viața prin sinucidere asistată. Este, în viziunea regizorului, un proces de eliberare și iertare: „E gata. Nu i se va mai întâmpla nimic nou. E pregătit să plece.” Din nou, Kuliabin nu ocolește durerea – o pune în lumină, o înțelege, o face vizibilă. „E important să retrăim procesul și să analizăm ce s-a întâmplat în acea noapte înainte de plecare.” Într-o epocă în care suntem încurajați să fugim de suferință, teatrul lui Kuliabin ne forțează să ne uităm în ochii ei.
Actorii buni sunt buni la fel peste tot
„Toți actorii buni din lume sunt buni în același fel”, spune Kuliabin, parafrazându-l pe Tolstoi. Nu există o formulă a actorului perfect, dar există intuiția regizorului. Kuliabin are încredere deplină în alegerile sale de distribuție: „99% din cazuri nu dau greș. Chiar dacă uneori simt că poate ar fi mers altfel, nu schimb niciodată. Alegerea e a mea și trebuie să-mi asum consecințele.” Pentru el, teatrul nu este literatură. „Limba e ceva viu. Dacă un cuvânt pare artificial pe scenă, îl scot. Trebuie să fie organic.” Actorul ideal este cel care nu imită durerea, ci o simte.
Sensul vieții: dragostea și iertarea
La finalul dialogului, în fața unei întrebări care ar putea părea imposibilă – care este sensul vieții? – răspunsul lui Kuliabin a fost scurt și profund: „Dragostea și iertarea. Asta e tot.” Dar dragostea despre care vorbește el nu este cea romantică, ci capacitatea profund umană de a trăi cu și pentru altul: „Când simți durerea celuilalt ca și cum ar fi a ta – asta înseamnă să iubești. Asta înseamnă să fii artist.”
Teatrul lui Timofei Kuliabin nu este confortabil. Este lucid, adesea dureros, dar profund uman. Este un teatru al întrebărilor importante, al adevărurilor greu de spus și al iertării ca formă supremă de eliberare.
FOTO: Dragoș Dumitru, FITS 2025
