L-am întâlnit pe actorul Adrian Matioc într-o amiază senină de FITS, când orașul forfotea cu obișnuitul său ritm de festival. El a apărut calm, venind pe bicicletă, cu o cămașă de in și cu un fel de liniște care rar se mai vede. Nu o liniște formală, de protocol, ci una profundă – a unui om care și-a făcut un rost în viață fără să-și piardă umanitatea. Are ochii blânzi ai celor care știu că timpul e o resursă valoroasă, dar nu una încrâncenată. N-a venit să se vândă, n-a venit să se justifice, n-a venit să impresioneze. A venit să povestească. Să îmi povestească. Cu sinceritate, cu smerenie și cu o bucurie reținută, dar sinceră.
Matioc e unul dintre acei actori care nu face zgomot în jurul lui, dar care construiște constant – rol cu rol, proiect cu proiect, întâlnire cu întâlnire. Poate pentru că nu s-a lăsat niciodată furat de iluzia că ești atât cât te aplaudă lumea. Și probabil că nici nu a numărat vreodată de câte ori a apărut pe afișe. Poate pentru că știe că valoarea stă în continuitate, nu în focuri de artificii. Sau poate pentru că, pur și simplu, se bucură de ce i se întâmplă și refuză să trăiască în nemulțumire perpetuă – o stare pe care o vede ca pe o formă de nefericire. De la Judecătorul Brack din Hedda Gabler, pe care l-am văzut și revăzut acum câțiva ani de zile la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, până la Unchiul Vanea din prezent, Matioc pare să-și fi găsit nu doar o voce artistică distinctă, ci și un echilibru interior rar.
Șerban Suciu: Adrian Matioc, ești genul de actor care nu face prea mult zgomot în jurul lui, dar care construiește constant, rol după rol. Eu am copilărit în Sibiu, îmi aduc aminte rolul tău în Hedda Gabler, în regia lui Botond Nagy. Tu erai Judecătorul Brack acolo, am revăzut spectacolul de vreo două-trei ori și a fost prima mea întâlnire cu teatrul lui Ibsen. Așadar, îți mulțumesc pentru deschidere și îți mulțumesc că ai acceptat să povestim! Pare că dintotdeauna ai fost o prezență modestă, muncitoare, cu foarte mult talent – asta, indubitabil. Într-un context teatral care se orientează tot mai mult spre imagine, cum îți păstrezi răbdarea, verticalitatea și modestia?
Adrian Matioc: Eu sunt un om care încearcă să se bucure de lucrurile pe care le are. Știu că nefericirea consistă, în primul rând, din dorința de a-ți depăși artificial condiția. E o poziție ingrată – asta de a fi tot timpul nemulțumit de ceea ce ai. E și o condiție a progresului, nu contest, dar, pe de altă parte, dacă faci numai asta, n-o să ajungi niciodată să fii mulțumit de ceea ce ai. Și dacă n-ai pic de bucurie în viață, nu cred că merită să faci meseria asta, să faci artă, în general. Am încercat mereu să iau tot ce a venit spre mine ca și cum ar fi cel mai extraordinar lucru cu putință. Am încercat mereu să fac din orice rol ceva extraordinar. Și șansele vin. Din când în când, vine câte ceva.
Șerban Suciu: Și nu te simți cumva presat să fii mai prezent, uite, poate în mediul digital? Mă gândesc la imaginea asta publică – mie mi se pare foarte frumos și întotdeauna am admirat actorii care reușesc să-și separe viața personală de cea profesională. Mi se pare că e o formă de smerenie…
Adrian Matioc: O mare sursă a ratărilor în viață vine din confuzia pe care o fac foarte mulți între viața personală și cea profesională. Viața profesională nu are cum să-ți aducă mulțumire personală, n-are cum! Mereu îți vei dori mai mult, mereu o să-ți dorești progresul, iar asta va ajunge încet-încet să-ți erodeze și să-ți îmbolnăvească viața personală. Am fost de multe ori în situația asta limită, foarte aproape de confuzie. Și cred că am avut norocul de a reuși să evit contaminarea asta excesivă. Nu prea ai cum să le separi întru totul, hai să fim serioși! Nu ai cum, în momentul în care ai ieșit din instituție, să te speli de toate și să devii altă persoană. Mai ales în munca asta pe care o facem… E și o muncă, nu e doar artă – e artă cu multă muncă.
E aproape imposibil să îți ferești ego-ul de contaminare și de influența pe care o au gândurile, pentru că noi lucrăm doar cu gândul și cu emoția. Inclusiv lucrul la personaj – sunt actori care caută să se transforme mereu, dar eu cred că transformarea trebuie să vină din resorturile tale interioare care să intre în rezonanță cu cele ale personajului. Să descoperi în tine lucrurile care animă personajul și, în acest fel, să ajungi să te apropii și să îi dai viață adevărată, nu să creezi o fantoșă. Toată bântuirea asta, toate căutările nu au cum să nu lase urme, nu au cum să nu continue să lucreze în tine. Orice experiență continuă să sape, să construiască, să zidească și să creeze sinapse și emoții noi. Toate cumulate te transformă, iar aceste transformări se văd în viața de zi cu zi.
Șerban Suciu: Voi reveni aici, am o întrebare pregătită pe acest subiect, dar până atunci, vreau să povestim puțin despre rolul acesta – Unchiul Vanea. Felicitări pentru nominalizarea la Premiile UNITER! E un pariu pe care l-am câștigat acolo, mă așteptam la această nominalizare și am fost extrem de bucuros. Ai o performanță foarte, foarte bună, dar în fond, Unchiul Vanea e un rol despre ratare, despre promisiuni neîmplinite și despre vieți care curg pe lângă tine. Și sunt curios cum e să porți energia asta. Unde se termină Vanea și unde începe Matioc?
Adrian Matioc: Interesant că spui că e despre ratare. Există vreo poveste cu adevărat tulburătoare despre succes? Cred că succesul ajunge să fie o banalitate hollywoodiană, de entertainment, care nu are nimic de-a face cu viața. Pentru că, în definitiv, toți ne luptăm cu ratarea, care vine într-o formă sau alta. Poți fi oricine în lumea asta și tot o să te bântuie sentimentul ratării. Tot o să te bântuie cantitatea covârșitoare de lucruri pe care ai fi putut să le faci, direcția pe care ai fi putut s-o apuci într-un anumit moment… Nemulțumirile astea ne otrăvesc în fiecare zi pe fiecare dintre noi – Vanea nu e decât o esențializare, o exacerbare a tuturor acestor nemulțumiri. Viața trăită în deșert, apropierea de vârsta a doua care aduce spaima de moarte și de timp. Timp care nu mai e, timp pe care aproape că nu-l mai vrei. Cam asta e Vanea. Cu toții luptăm cu eșecurile pe care le-am avut, sau cu cu șansele pe care le-am ratat.
Șerban Suciu: E frumos ce spui. Sunt curios, ca să continui pe această linie, și cum e să joci Cehov în viziunea unuia dintre cei mai mari cineaști americani, Neil LaBute. Unde s-au întâlnit, sau nu, sensibilitățile voastre? Ce a adus LaBute în Vanea și ce ai fost tu nevoit să scoți din tine?
Adrian Matioc: Când am aflat că Neil montează aici Unchiul Vanea, mă așteptam la ceva mult mai surprinzător și experimental. Eu am jucat în două texte de-ale lui înainte și îi cunosc atât scrierile, cât și fimele. Ori Neil a avut o abordare aproape pioasă a textului cehovian, o apropiere cu grijă și o dragoste extraordinară față de tot ce înseamnă lumea lui Cehov. Nu a îndrăznit să-i tulbure universul cu nimic – cu vreo idee regizorală trendy, cu vreo găselniță… Mie asta mi se pare extraordinar! Am ca mărturie anii mei de carieră – post-modernismul și ce am mai jucat eu, tendințele noi care au devenit vechi și cele vechi care au redevenit noi – toate acestea cred că ar trebui să revină la o formă de viață mai autentică. Nu la nivel scolastic, pentru că e absurd – nu putem să facem teatru scolastic doar ca să reprezentăm viziuni ale unor autori care au văzut într-un anumit fel lucrurile – nu ar mai fi actual.
Trebuie să găsim actualitatea, să găsim viața în textele mari, uriașe, pentru că ele mustesc de viață. În momentul în care dai la o parte balastul și rămâne doar viața, descrisă de omul respectiv, abia atunci găsești esența. Sigur, se adaptează și limbajul, iar ce se pune în scenă în limba română trece măcar printr-un filtru de traducere. Neil a făcut și munca asta – de-a lua textul, a-l esențializa și de a-l aduce într-un limbaj contemporan.
Cred că ar fi nevoie de mai mult teatru de genul acesta. În lume, nu neapărat la noi – pentru că spațiul românesc a devenit aliniat la tendințe, nu mai facem teatru anacronic. Cred într-o revenire la un teatru care să folosească actorii cu adevărat și care să folosească vorbele adevărate. Să nu încerce să deturneze mereu și mereu sensurile în ceva căutat, voit interesant, nou, contemporan, social, politic… Să vorbim despre viață și irosire pentru că, în definitiv, a vorbi despre viață și irosire nu o să fie anacronic niciodată.
Șerban Suciu: Sunt de acord cu tine, e o idee pe care o repet și eu de ceva timp: întoarcerea la cuvânt și la esență. Mai ales în tot acest context de invenții scenografice, brizbriz-uri regizorale… Discuția aceasta îmi anticipează următoarea întrebare care pleacă de la ideea că teatrul se schimbă extrem de rapid. În ultimii 20 de ani, observăm un ritm accelerat de schimbare. Tu, ca actor, ca om, cât te-ai schimbat? Și care e lucrul pe care l-ai păstrat neschimbat?
Adrian Matioc: Tinerețea (râde). Nici nu ai cum să nu te schimbi. Vorbind între noi, secundă de secundă, suntem alții – suntem cei din prezent, nu mai suntem cei din trecut.
Cred că e mai importantă deschiderea și că e mai important prezentul – să te bucuri acum de tot ceea ce faci și să faci tot ce faci neuitând că te joci! Avem norocul ăsta extraordinar de a ne juca! Meseria noastră despre asta e – îi spune joc actoricesc. Ne jucăm așa cum ne jucam atunci când eram copii și pretindeam că eu sunt cowboy, tu ești indian, eu sunt Ileana Cosânzeana și el „și-a pierdut o batistuță”. Ne jucăm. În momentul în care acordăm prea multă importanță lucrurilor, abordăm o mină exagerat intelectuală și ne ridicăm deasupra devenind semizei care fac lucruri vecine cu Câmpiile Elizee… Asta e cea mai mare greșeală! Suntem oameni și ne jucăm și trebuie să ne bucurăm de lucrurile pe care le facem acum.
Teatrul se schimbă și e foarte bine că se schimbă. Teatrul s-a schimbat tot timpul. Arta se schimbă încontinuu, căutările din zona artistică și experimentele extraordinare trebuie să continue. Nu putem să ne înglodăm acum într-un conservatorism. Cred că trebuie să revenim la valorile adevărate, pure, curate, fără pretenții și înflorituri, dar păstrându-ne ludicul! Nu neg valoarea experimentului, el trebuie să se întâmple – chiar dacă este o ratare – experimentul deschide drumuri care uneori dau în înfundături, dar alteori găsesc zone de expresie minunate. Rămân un adept al adevărului, oricare ar fi forma.
Șerban Suciu: Cred că adevărul e foarte important. Am notat că rămânem cu ludicul, cu adevărul, iar eu, maturizându-mă la rându-mi, chiar te-am văzut maturizându-te în roluri. Cred că primul spectacol în care te-am urmărit pe scenă a fost Hamlet, în regia lui Radu Nica, unde jucai Polonius, un rol mai matur decât chiar erai pe-atunci. Ai avut niște întâlniri importante pe parcursul carierei tale – mă gândesc la spectacolele lui Purcărete, la Electra lui Mihai Măniuțiu. Sunt curios ce-ți mai dorești acum în mod real de la meseria asta și ce te mai provoacă pe tine ca actor?
Adrian Matioc: Mă provoacă orice. N-am fost niciodată genul de actor care să-și dorească cu osârdie anumite roluri, cred că e falsă dorința asta. Și, în general, atunci când îți dorești prea mult un lucru, ajungi s-o dai de perete. Și uite că totuși vin, rolurile vin. A venit Vanea! Știu textul ăsta din copilărie, am văzut o grămadă de spectacole cu Vanea încă din copilărie. Și undeva, în adâncul conștiinței, speram că îl voi face într-o zi. Și uite că a venit. Șansele vin. Vine Iona lui Purcărete – ce poate fi mai extraordinar decât să joci Iona lui Marin Sorescu, un text superb, în regia lui Purcărete?! Nu mai vreau nimic!
Șerban Suciu: Închei prin a reveni la tema celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu: mulțumesc. Dacă ar fi să mulțumești cuiva din toată lumea asta, cui i-ai mulțumi?
Adrian Matioc: În primul rând, oamenilor care mi-au influențat viața și m-au adus la ceea ce sunt acum. Sunt câțiva oameni care au pus umărul, conștient sau inconștient, la formarea mea și la parcursul meu. Familia mea care a reușit să mă susțină suficient și să-mi accepte nebuniile în așa fel încât să mă țină pe albie, soției mele extraordinare, copilului meu extraordinar care, prin simplul fapt că există și că face lucruri minunate, îmi oferă un fundament de a-mi verifica existența. Și, iaca, profesorilor mei, prietenilor care mi-au dat un umăr. Sunt mulți oameni care trec pe lângă tine, unii care se pierd pe drum, unii care te urmează până la final. Iar eu nu sunt altceva decât suma întâlnirilor mele.
Interviul cu Adrian Matioc s-a încheiat așa cum a început – cu tihnă. Am vorbit despre teatru, despre texte, despre roluri, dar de fapt, tot timpul, am vorbit despre viață. Despre cum se construiește ceva temeinic, fără să simți nevoia să țipi. Despre cum nu trebuie să fii peste tot ca să contezi. Despre cum să-ți păstrezi curiozitatea, dar și granițele, într-o meserie care îți cere totul. După ce am oprit reportofonul, mi-a vorbit despre fiul său. Cu drag, cu emoție, cu recunoștință. Iar tonul vocii i s-a schimbat ușor – nu din profesionalism, ci din drag autentic.
Adrian Matioc pare un om împăcat. Nu în sensul resemnării, ci în sensul unei bucurii profunde și reale de a fi unde e, cu ce are. Joacă teatru cu o formă de smerenie rară, dar și cu o claritate a viziunii care vine din ani de lucru cu sinele. Nu are dorințe grandioase, nu vânează validări, nu vorbește despre sine ca despre un fenomen. E doar un om care muncește cu seriozitate și se joacă cu bucurie. Care știe că teatrul e și muncă, și hazard, și noroc, și credință. Și care știe că, uneori, cel mai important e să nu pierzi contactul cu ceea ce ești. Iar într-o epocă teatrală în care atât de mulți vor să pară, Adrian Matioc rămâne printre puținii care aleg să fie.
Interviu realizat în 26 iunie 2025 de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu
