Duminică dimineața, în ultima zi a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, am stat de vorbă cu Ana Bianca Popescu pe terasa unui hotel liniștit, departe de agitația obișnuită a festivalului. Am descoperit în fața mea o actriță luminoasă, cu o rigoare caldă și o sinceritate fără brizbriz-uri. O artistă care muncește mult, dar nu face din asta un titlu de glorie, și care reușește performanța rară de a fi profundă fără să fie distantă, fragilă fără să fie în derivă. Am vorbit despre roluri, despre procesul interior al actorului, despre Anna Karenina și întunericul prin care trecem uneori, dar și despre lumina pe care ne străduim să o găsim. Cel mai tare m-a emoționat însă momentul final — când i-am pus o întrebare simplă, despre recunoștință. Și răspunsul ei, spus fără emfază, dar cu ochii ușor umezi, a spus mai mult despre cine este decât ar putea spune orice biografie.
Șerban Suciu: Ana Bianca Popescu, ești una dintre cele mai îndrăgite actrițe din București – poate pentru că ești, incontestabil, extrem de talentată. Sau pentru că știi să dozezi fragilitatea chiar și în rolurile puternice. Sau poate pentru că poți face compoziții colorate și ești extrem de creativă în construcțiile de joc. Toate ar putea fi motive valide. Într-un interviu recent, spuneai că miza pentru tine nu este să cucerești, ci să rămâi. Sunt curios cum faci asta să se întâmple – cum arată un rol care rămâne? Cum îl construiești?
Ana Bianca Popescu: Așa am zis? Ce drăguț – nu vreau să cuceresc, ci să rămân. Da, așa e. Tot timpul mă gândesc ce răspuns deștept aș putea oferi acestei întrebări: „cum îmi pregătesc eu rolurile?” și cred că ține de igiena fiecărui actor, de fapt. Eu am un proces simplu – un ABC: citesc rolul și încerc să estimez cât din mine seamănă cu personajul pe care trebuie să îl interpretez și, ulterior, începe sondarea: mă gândesc, stau în sosul personajului și încerc să îl fac să nu semene cu mine. Invariabil, asta se va întâmpla – inclusiv, în film, marile actrițe au amprenta lor personală. Asta mi se pare fabulos – e un melanj fin între personalitatea ta și rol. Dar încerc să mă distanțez de mine și să mă duc eu către rolul respectiv. Durează câteva luni – încerc chestii, văd, mă inspir și ușor-ușor îi dau o formă. Bineînțeles, cu ajutorul regizorului – am avut parte de regizori care m-au inspirat și care au știut ce butoane să apese cât să mă ajute să găsesc drumul pe care trebuie să îl parcurg.
Niciodată nu e la fel. De multe ori, am plecat în construcția personajului și de la o replică, de la o senzație, de la un „cum ar fi dacă?”. Ce știu sigur e că niciodată nu am pus punct unui personaj – după ani de zile în care tot joc personajele respective, îmi dau seama că mai apare ceva. Sau fac într-o seară ceva ce nu am mai făcut în alte seri. Mi se pare fascinant că pot găsi mereu lucruri noi într-o partitură chiar și după ani de zile! Poți înțelege mereu lucruri noi despre relațiile dintre personaje, sau de ce faci anumite lucruri. Și, după, poți încerca să le faci altfel și asta aduce valențe noi personajului. Cred că de asta e atât de mișto profesia asta – niciodată nu e la fel și întotdeauna poți găsi ceva nou.
Șerban Suciu: Te ia prin surprindere descoperirea? Îți autoprovoci mecanismul în care începi să cauți noi valențe într-un personaj?
Ana Bianca Popescu: Cred că ajungi, la un moment dat, la o relaxare și o bucurie în ceea ce faci. Ei bine, acela e momentul în care apar lucruri. Niciodată nu mi-am propus să găsesc lucruri noi într-un personaj, ele vin natural. Cred că asta se întâmplă tocmai din faptul că te relaxezi și te lași să te bucuri de ceea ce ți se întâmplă. Mi se pare foarte tare.
Șerban Suciu: Chiar este. Suntem la cea de-a 32-a ediție de FITS, în dimineața următoare a reprezentației Anna Karenina, o producție a Teatrului Mic din București, în regia lui Dumitru Acriș. Cred că trăim o perioadă în care tot mai multe actrițe și tot mai mulți regizori caută roluri de femei „puternice”, iar tu ți-ai pus chipul, corpul și vocea în slujba unuia dintre cele mai complexe personaje feminine din literatură. Dar Anna Karenina nu e puternică în sensul ăsta nou, ci e o forță fragilă, contradictorie, uneori chiar greu de iubit. Tu cum ai făcut pace cu contradicțiile ei? Și ce ai descoperit despre tine interpretând-o pe Anna?
Ana Bianca Popescu: Mi-am dat seama că deși Tolstoi a scris textul acesta cu secole în urmă, problematica femeii e, în continuare, atât de actuală. Cred că Tolstoi a fost un vizionar – noi toți chiar căutăm iubirea non-stop. Și acum noi, femeile, cred că avem curajul să o cerem și să spunem de ce avem nevoie.
Atunci, nu era vorba de așa ceva – era o societate cu reguli fixe, pe care tu trebuia să le urmezi. Să îți sacrifici viața și sentimentele pentru o ierarhie – să ai bani, să fii soția unui om de vază, să faci copii și punct. Asta însemna viața ta. Ori, această femeie, Anna Karenina – așa cum a scris-o și Tolstoi și așa cum am pus și eu amprenta în lucrul la personaj – mi-am dorit să iasă din tipar și să știe să ceară. Să își pună toată energia și tot curajul în a face chestia asta, venind la pachet cu un sacrificiu imens – familie, copil, tot. Ea, practic, își ia viața de la zero pentru că își dorește mai mult, vrea să iasă din tipar și vrea să se regăsească pe ea. Cred că asta ar trebui să facem – să luptăm pentru noi și să lăsăm în urmă ce vrea lumea pentru noi. Chiar dacă lucrul ăsta vine cu un bagaj emoțional destul de greu.
Nu știu dacă am reușit până la capăt, cred că este o luptă continuă, dar o sămânță din ideea aceasta am pus-o în spectacol. Cu toții cred că am făcut asta – pentru că această problematică a femeii există în spectacolul nostru. Și la Dolly există această problematică, și ea vrea să iasă dintr-o relație în care e mereu clasată pe locul doi. Avem și puterea unei terapeute în spectacol, care încearcă să ne provoace o conștientizare a problemelor. Cred că totuși e puternică existența acestei idei în spectacol – ajungi să te tot lovești de ea. La un moment dat, devine sufocantă. Și e bine.
Șerban Suciu: Voi reveni la Anna Karenina, promit. Până atunci, ai spus într-un alt interviu că teatrul e pentru tine o formă de libertate. Dar uneori libertatea vine la pachet cu anxietate și cu spaima că ai prea mult spațiu de umplut. Când te-ai simțit ultima oară copleșită de libertatea scenei? Ce-ți trebuie ca să te simți în siguranță într-un rol?
Ana Bianca Popescu: Sunt foarte tipicară. Ca să fiu liberă, am nevoie de o structură extrem de solidă și să știu că, oricât de liberă aș fi, lucrurile vor rămâne în controlul meu. Asta se întâmplă la lucru, în repetiții, în gânduri acasă, în discuțiile cu partenerii, cu regizorul. E un soi de disciplină pe care o am încă din facultate, dar cred că s-a cimentat în lucrul cu Răzvan Mazilu. N-am ce face – el este mentorul! El este cel care m-a învățat ce presupune lucrul la un rol și că repetiția nu se termină la teatru. Repetiția nu se termină la ora 14:00, ci de abia acolo începe munca. Te duci acasă, te gândești, încerci, experimentezi. Lucrurile astea te ajută să mai pui o cărămidă la fundația de care îți spuneam. E important să simți că poți să umpli scena și să nu fi copleșit de libertatea ei…
Noi, la sediul Teatrului Mic, când jucăm Anna Karenina, avem 100 de oameni în public. E un spațiu destul de intim și spectacolul a fost gândit în sensul acesta, pentru că jonglăm cu o altfel de energie. Acum, jucând în deplasare, în FITS, la o sală de aproape 500 de locuri – spațiul imens avea toate șansele să ne copleșească. Jocul nostru a fost diferit, trebuia împins mai mult și senzația a fost formidabilă pentru că am reușit să transmitem, cumva, aceeași emoție și tensiune.
Sistemul de alarmă al unei mașini din apropiere umple întreaga stradă, de altfel extrem de liniștită.
Ana Bianca Popescu: Da… Aceasta este mașina colegului meu, Marian (n. red. Olteanu). Nu mai știu ce ziceam – dar cred că ceva despre libertate.
Actorul Virgil Aioanei trece pe lângă noi și o observă pe Ana Bianca Popescu: „Hop-așa, ‘neața! Aoleu, dai un interviu… Iertare!”
Ana Bianca Popescu (către mine): Iartă-mă, dar așa cred că înțelegi și tu de ce am nevoie de o fundație solidă, ca să pot să mă simt în control, deci să pot să mă simt liberă, să mă bucur și să experimentez.
Facem o pauză și râdem.
Șerban Suciu: Bun, revenim. Mă gândesc că sunt roluri care se lipesc de noi, cum mi-e foarte clar că se lipesc și de tine. Eu fac parte din jumătatea de București care nu a apucat să te vadă în Sibylle, rolul tău memorabil din EX, producția Teatrului Mic, dar fac parte din jumătatea cealaltă de București care a văzut Maria de Buenos Aires, la Teatrelli. Sunt curios cum te desprinzi de personaje, ce ritualuri ai și ce lași din tine acolo, în rol, după aplauze?
Ana Bianca Popescu: Cred că niciodată nu te poți despărți de personaje 100%. Ferească Dumnezeu!, nu zic de patologii – să pleci cu mantia personajului acasă și să îl iei după tine. Dar există un lăcaș sfânt în care îmi țin fiecare personaj. E bine că e acolo și n-aș vrea să mă părăsească. Pentru că dacă tu le faci și le creezi și, în definitiv, ele fac parte din tine – nu au cum să te părăsească vreodată.
Am avut perioade în care, pe parcursul unei săptămâni, treceam prin toate personajele – de la Anna Karenina, la Sibylle, la Bobcinskaia din Revizorul, după aceea – Cântăreața cheală. E foarte provocator, niciodată nu e la fel. Încerc, cât pot, să îmi protejez ziua de spectacol. Dacă am repetiții la teatru, o protejez cu două-trei ore înainte de spectacol. Dacă am spectacole grele, prefer să-mi eliberez dimineața și să intru în energia personajului pe care îl am de jucat seara. La Maria de Buenos Aires, bineînțeles că am niște vocalize pe care le fac, dar îmi place foarte tare și să merg cu o zi înainte singură în spațiu. E un spațiu intim acolo, își lasă amprenta puternic și îmi place, cât pot, să stau singură acolo cu o zi înainte de spectacol. Așa cred că e la fiecare rol, de fapt. La EX, fiind un spectacol în care suntem în permanență în scenă timp de două ore jumătate, repetăm textul înainte. Orice chestie care te ajută să te conectezi cu spectacolul pe care îl ai seara te ajută foarte tare, ca actor. Uite, îmi place mult să îmi plimb câinele și să repet textele. Cred că e ciudat pentru oamenii care mă văd pe stradă, dar e o rețetă care mă ancorează în ceea ce am de făcut.
Șerban Suciu: Ți-am promis că revenim la Anna Karenina. Dacă ai putea să-i scrii o scrisoare Annei Karenina, după toate spectacolele, după toate serile în care ați fost împreună… ce i-ai spune? Ce ai vrea să înțeleagă despre tine, despre ea, despre lume? Ai avea curajul s-o ierți? Ai vrea s-o protejezi? Ce ai lăsa în acea scrisoare, dincolo de replici, dincolo de rol?
Ana Bianca Popescu: Mă tot gândesc oare cum poate un om să stea în atât de mult întuneric. Ce întrebare puternică… Cât timp am lucrat la acest rol, am stat foarte mult în negru, în întuneric și în durere. Lumina a venit foarte târziu – odată că e greu lucrul la acest rol, dar și că trebuie să stai să îi înțelegi suferința. Și e foarte multă suferință. Aș întreba-o de ce a optat să sufere atât de mult – viața ei a fost un sacrificiu constant. Eu cred că asta mă învață Anna Karenina: să ies din întuneric în perioadele mai negre și să caut lumina mai repede. E o salvare și o rezolvare de multe ori – un strop de lumină dacă îl agăți e suficient pentru că e nevoie de puțină lumină ca să umpli o mare de întuneric.
Nu cred că aș fi putut duce rolul la capăt dacă nu m-aș fi străduit să găsesc lumina. Lumină – pe care am găsit-o prin emoție. Am alternat durerea cu iubirea, cu emoția și cu curajul ei, dar și cu dorința de a evada din întuneric. E copleșitor, inclusiv romanul a fost copleșitor. Personajul ei e atât de bine scris încât parcă plutește printre noi. Simt că există o Anna Karenina în fiecare femeie. M-ai întrebat dacă aș putea să o iert pentru ce a făcut – eu, lucrând la rol, mereu îmi protejez și îmi apăr personajele. Fie că sunt eroi sau antieroi, eu simt că trebuie să îi protejez. Nu vreau să o transform într-o martiră, dar ea, până în momentul final, a parcurs niște pași decisivi. Nu avem cum să nu o iertăm și nu avem cum să nu o înțelegem.
Șerban Suciu: Ce frumos ai vorbit despre ea, cred că ar emoționa-o scrisoarea ta. Am o curiozitate despre relația ta cu tine – sunt curios dacă te uiți cu optimism spre viitor. De fapt, ce încerc să te întreb este: ai grijă de tine?
Ana Bianca Popescu: Da și nu. Probabil că ar trebui să am mai multă grijă de mine, să îmi iau perioade în care să mă odihnesc mai mult. Lucrurile se schimbă, nu mai sunt ca la 20-25 de ani, dar simt că organismul încă îmi permite. Simt că în cinci ani, lucrurile se vor schimba și mai mult. Și e firesc să fie așa. Probabil că voi investi mai mult în sănătatea mea, dar momentan simt că încă e sănătos că pot face mai multe lucruri deodată. În momentul în care voi primi semnale, voi face pauze. Acum, la finalul stagiunii, am o lună de vacanță și mă voi bucura de fiecare zi în care voi sta și voi face fix ceea ce vreau. E nevoie de acest echilibru. După o stagiune plină, e nevoie să te întorci la tine, să respiri și să nu faci nimic. Așa mă reîncarc – cu o minte clară, cu o inimă clară. Cred în regenerarea actorului și cred că e indispensabilă. Am și nu am grijă de mine, forțez un pic, dar o fac conștient. Când simt că e prea mult, am învățat să iau piciorul de pe pedala de accelerație.
Șerban Suciu: Tema celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este mulțumesc. Ana Bianca Popescu, dacă ar fi să mulțumești cuiva din toată lumea asta, cui i-ai mulțumi?
Ana Bianca Popescu: Ce întrebare frumoasă. Mulțumesc oamenilor care mi-au fost stâlpi toată viața mea – ei sunt părinții mei. Mama mi-a mai rămas, tata e aproape de mine dintr-un alt loc și cred că e mândru de mine și de ce se întâmplă. Le mulțumesc că ei chiar mi-au fost un sprijin total și necondiționat și sunt convinsă că, și de-acum încolo, tot așa va fi. Ei sunt și vor rămâne întotdeauna stâlpii mei.
La finalul conversației, când i-am adresat întrebarea despre recunoștință, Ana Bianca Popescu a răspuns fără ezitare, dar cu ochii ușor umezi. N-a ridicat vocea, n-a dramatizat, n-a făcut o declarație de PR. A vorbit simplu și uman, cu sinceritatea aceea care nu are nevoie de emfază. Și, pentru o clipă, tot zgomotul din jur s-a estompat.
Mi-a fost foarte clar că, dincolo de aplauze, de roluri, de scene și de străluciri, ea rămâne în esență un om care nu uită de unde vine. Și care duce cu sine, discret, o formă rară de blândețe și rigoare. O recunoștință tăcută, dar neclintită. Și poate că în felul ăsta, înțelegi cel mai bine cine este Ana Bianca Popescu: are un dar greu de descris: de a vorbi cu sens, dar fără solemnitate, de a emoționa fără să apese pe nicio pedală, de a rămâne fără să se agațe. Nu face paradă din vulnerabilitate, dar nici nu se ascunde. Și tocmai în felul ăsta, uman, firesc, profund, se așază în mintea și în sufletul celor care o privesc cu atenție. Nu e un om care se străduiește să strălucească – dar are, poate fără să-și dea seama, o lumină vie, caldă, care nu arde, ci hrănește.
Interviu realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu
