L-am întâlnit pe regizorul Andrei Măjeri în curtea Teatrului din Sibiu, într-o seară de FITS, imediat după prima reprezentație din Cine l-a ucis pe tata?. Am mâncat împreună, am povestit despre teatru, festival, despre cum e să fii într-un moment în care se așteaptă constant ceva de la tine. A fost deschis și mi-a vorbit cu o vulnerabilitate așezată – nu ostentativă, dar nici ascunsă. A fost un dialog cu un regizor care știe cine este, ce caută și, mai ales, ce nu-l interesează. Cred despre Andrei Măjeri că e un om muncitor, vizibil, cu o viziune clară – iar întâlnirea asta a fost, poate, mai puțin despre pole positions și mai mult despre distanță, ritm și gândurile care nu ajung, de obicei, în lumina scenei. Îi mulțumesc, pe această cale, pentru deschidere și pentru dialog și pentru că a ales să răspundă nu doar ca regizor, ci și ca om – cu toate ezitările, convingerile și contradicțiile care îl fac interesant.
Șerban Suciu: Andrei Măjeri, în ultimii ani, spectacolele tale au devenit un fenomen public și eu mă bucur sincer că s-a întâmplat așa. Ești unul dintre cei mai bine cotați regizori la momentul actual, dacă putem folosi termeni de fotbal și pare că te afli într-un pole position, dacă putem folosi termeni de Formula1. Sunt curios cum gestionezi, de fapt, vizibilitatea și dacă ți-ai gândit vreodată poziția ca pe o strategie.
Andrei Măjeri: Chiar nu cred că mi-am gândit poziția ca pe o strategie – niciodată. Dar am avut un target: în primii 10 ani de carieră, mi-am dorit să învăț tehnică, dacă pot spune așa. Să-mi îmbunătățesc partea de meșteșug, pe care am atins-o superficial, de fapt, în facultate. Așadar, am lucrat mult cu actori de generații diferite și am învățat mult din lucrul cu fiecare în parte. Nu știu ce să spun despre acest pole position. La concursurile muzicale de tip Eurovision, există o zicală – the first never wins –, foarte rar în istoria Eurovision, cel care a cântat primul a și câștigat. Pentru că lumea uită extraordinar de repede. E o presiune perversă a top-urilor făcute în mediul online, pentru că tu livrezi ceva și lumea se așteaptă să livrezi produse care seamănă. Nu-mi doresc, cu siguranță asta – mereu am încercat să fac pași în lateral. Sigur, încercând să nu fiu schizoid – nu cred că reușesc să mă reinventez 100% în fiecare proiect în care lucrez, dar încerc să explorez mereu zone care intuiesc că mi s-ar potrivi. Mă bucur de ce mi se întâmplă pentru că e rodul excesului de muncă. Eu sunt extrem de workaholic și am chimie cu actori workaholici, dar încerc să învăț și care e treaba cu distanța. Nu prea îmi iese, dar încerc.
Șerban Suciu: Suntem în curtea Teatrului din Sibiu, în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Ați avut două reprezentații ale spectacolului-fenomen Cine l-a ucis pe tata?, o producție a Teatrului Metropolis. Ai vorbit deseori despre relația bună pe care ai avut-o cu Radu Nica, managerul Teatrului Metropolis și ai povestit că ți-a plăcut să lucrezi la proiectul acesta. Ca fapt divers, din repertoriul tău de regizor, mie mi-a plăcut cel mai mult spectacolul zeițe de categoria B și chiar l-am revăzut recent. Sunt foarte curios, din perspectiva ta, care e diferența între un spectacol bun și un spectacol „care face valuri”. Le cauți pe amândouă?
Andrei Măjeri: Sunt conștient de ele, dar nu le caut. Consider că top-ul meu personal nu coincide cu top-ul receptării, îți dau chiar și un exemplu. Medea’s Boys a fost un experiment la care am ținut foarte mult și la care țin în continuare, o întâlnire extrem de valoroasă. Ne-am plimbat mult cu spectacolul acesta și a fost foarte bine receptat. La un moment dat, am avut această realizare că hype-ul ajunge să fie în fața spectacolului și, așadar, am decis să-l și închidem. Nu am vrut ca spectacolul să devină o umbră a ceea ce a fost. S-a jucat șase ani și am simțit că a venit momentul să-i organizăm derniera.
Am optat să experimentez, poate în penumbră, în provincie. Provincia nu e atât de mult în focus. Din păcate, asta a fost cu două tăișuri – pe de o parte, te bucuri, ca regizor, de disponibilitatea mai mare a actorilor, care nu fug de la un proiect la altul. Ba chiar poți să te lungești cu repetițiile, which never happened in my case. Pe de altă parte, lipsa de vizibilitate a unor instituții mi-a parazitat negativ niște spectacole. Dacă e să vorbesc despre un regret pe care îl am, apropo de ierarhii, acela e că am făcut vreo trei spectacole, pe care eu le-am considerat izbutite, în locuri nepotrivite.
Șerban Suciu: Înțeleg cumva ce spui, dar chiar ai tipul acesta de gânduri – în care îți spui că ai fi putut face spectacole în alte locuri, cu distribuții diferite? Nu sunt produsele unui atunci și ale unui acolo?
Andrei Măjeri: Nu reiau spectacolele și nu regret – poate regretul nu e un cuvânt potrivit aici, de fapt. Cu siguranță, nu regret. Nu lucrez într-o cultură a regretului, ori a vinei, dar mi s-a spus și mi-am dat și eu seama, spre exemplu, că dacă aș fi făcut un spectacol de-ale mele într-un alt loc – nu neapărat cu distribuții diferite, dar cu un alt producător care să se lupte mai mult pentru dimensiunile spectacolului – cred că ar fi fost mai bine pentru soarta sa. Sigur, eu sunt o ființă patetică și mă leg de oameni, lucrez la fel de implicat și la Turda, și la Botoșani, și la Suceava, și la Baia Mare, dar și în centre precum București, Cluj-Napoca, sau Craiova. Nu lucrez altfel – din contră. zeițe de categoria B, de care spuneai, e un spectacol foarte mic și intim, chiar dacă e co-produs cu Teatrelli în București.
Șerban Suciu: Revin puțin la Cine l-a ucis pe tata? – un spectacol bun, felicitări! – despre vină, despre traumă transmisă, despre o relație cu trecutul care încă nu e complet vindecată. Când ai montat textul, ai simțit că intri într-o zonă riscantă pentru tine – artistic, personal sau politic? Te interesează să deranjezi? Sau te interesează mai mult să emoționezi?
Andrei Măjeri: Mă interesează doar să emoționez, asta cu deranjatul nici nu știu ce înseamnă. O și miros la alții, îmi vine și să comentez uneori. Unii chiar o folosesc ca o strategie – acest shock value. Eu nu o folosesc. Cred că trebuie să simți strada, să simți ce se întâmplă în lume, să vii cu teme relevante și cu povești care pot însemna ceva pentru public, dar, cel mai important, trebuie să însemne ceva pentru tine. Esențialmente, eu sunt o persoană leneșă, iar ca să mă trezesc dimineața și să fiu motivat și să devin workaholic, trebuie să mă incite povestea. Să mă gândesc la actori, să mă mănânce. E ca o mâncărime.
Am citit la foc continuu textele lui Édouard Louis – absolut tot ce a scris. Citisem primele patru imediat după ce mi-am terminat doctoratul. A fost revenirea mea la beletristică după o perioadă de doi ani în care am citit doar teorie. Îmi aduc aminte un drum cu autobuzul în care am citit Cine l-a ucis pe tata? și am plâns. M-am gândit atunci că mi-ar plăcea să fac un spectacol din acest text și, la un moment dat, am fost chemat la o discuție la Teatrul Național din București. Am propus acest roman, care mă îndoiesc că a fost citit. Am văzut că s-a strâns praful pe un birou și m-am detașat de situație. Iar atunci când a venit propunerea lui Radu Nica de a realiza un spectacol la Teatrul Metropolis, i-am dat și lui cartea, i-a plăcut. That was it.
Șerban Suciu: Că tot spuneai de shock value. Tu, chiar dacă nu o faci conștient sau poate nu intenționezi – reușești să ai un discurs disruptiv. Și promovezi o oarecare formă de disrupție în ceea ce înseamnă teatrul și cum arată el astăzi. Nu-i așa?
Andrei Măjeri: Pentru că mă plictisesc foarte repede. N-aș putea face aceeași chestie de două ori și nu aș putea să mai fac un Cine l-a ucis pe tata? la doi ani după, cu siguranță. Merg obsesiv la repetiții, particip cât de mult pot la festivaluri. Am și spectacole pe care le văd ca printr-un văl. Eu nu mai sunt Andrei care a participat la procesul creativ din Cine l-a ucis pe tata?. Deja, spectacolul aparține foarte mult actorilor și a fost inclusiv dramatizat în jurul energiilor lor. Noi știam cine va juca, iar Mihaela Michailov a operat această minunată dramatizare – din care nu am tăiat niciun cuvânt, bașca!, i-am mai cerut o scenă.
Cumva, i-a avut în minte constant pe actori – asta a ajutat mult. Actorii s-au înțeles și ei foarte bine între ei, e foarte organică energia lor. Dar, să nu uităm, orice spectacol foarte bun poate avea seri proaste – cu public care, în mod real, nu are nevoie de subiectul prezentat pe scenă. Și atunci poți da la perete cât de mult vrei tu – pentru că noi putem face maxim 50%.
Detest discursul genialității perpetue care domină teatrul românesc și îl ține închis, de fapt, deși mi se pare că teatrul românesc duce niște vremuri bune. Cred că din cauza tipului ăsta de discurs, teatrul românesc nu reușește să spargă granițele. Intră foarte ușor într-o formă de autosuficiență în care regizori buni și regiozare talentate ajung să livreze aceeași rețetă over and over again. Ajung să împingă în față ceva ce le-a mai ieșit la un moment dat. Și nu e vorba de manierism, pentru că manierisme avem cu toții în mod inconștient, chiar. Dar eu mă lupt cu asta – mă lupt conștient cu asta. Sunt absolvent de mate-info, până la urmă…
Șerban Suciu: Și eu am terminat științele naturii și pot înțelege cum asta îți structurează mintea. Andrei Măjeri, ești adesea descris ca o voce „a momentului”. Dar ce faci cu un astfel de moment? Într-un festival ca FITS, care arhivează și provoacă istoria teatrului deopotrivă, te întreb: cu ce vrei să rămâi, după ce trece valul? Ce îți dorești să rămână din teatrul tău – în timp, nu doar în algoritm?
Andrei Măjeri: Sper cu tărie că acesta nu e vârful carierei mele. Teatrul, pentru mine, e o meserie longterm. Poți să ai boom-ul oricând – la 20 de ani, la 40 de ani. De fapt, cred că urmăresc un nivel de platou la care să mă mențin, explorând cu riscurile de rigoare. Nu prea cred în oamenii care nu dau fail-uri, mi se pare ceva suspect. Există niște arătări de regizori și regizoare, așa îmi place să îi numesc, care se încarcă excesiv din a se uita în stânga și-n dreapta în sală, din a urmări reacțiile oamenilor. Eu nu am nevoie de asta și nu am avut niciodată. Nu prea știu să reacționez la laude, dar încerc să învăț și asta pentru că nu îmi doresc să fiu cringe. Nu am ieșit la aplauze ani de zile – Cine l-a ucis pe tata? este primul spectacol la care am făcut asta. Mă lupt cu niște hibe anxioase pe care le am și am în cap ceva dintr-o poezie a lui Blaga: „grea e osânda de a sta în lumină”.
Când mă enervez pe un actor, sau mă irită ceva la o repetiție, încerc mereu să îmi aduc aminte cât de grea e meseria asta pentru ei. Nu cred că aș putea face asta vreodată – ei se expun. Nu știu dacă e o formă de lașitate, sau doar sunt o ființă retractilă care se simte bine în umbră. Mă bucur de succes în timpul liber, cu familia mea, acasă. Mie îmi place mult la țară, dar sunt conștient că teatrul e un fenomen urban – dacă aș putea face teatru prin ZOOM și să nu mai plec de la mine de la Novaci, ar fi minunat.
Șerban Suciu: Tema celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu este mulțumesc. Andrei Măjeri, dacă ar fi să mulțumești cuiva din toată lumea asta, cui i-ai mulțumi?
Andrei Măjeri: I-aș mulțumi, din nou, lui Miriam Cuibus, actriță a Teatrului Național din Cluj-Napoca. Înseamnă foarte mult pentru traiectoria mea de până acum. Am văzut în dumneaei un mentor acolo unde îmi lipsea în profesorii mei de la regie. Dar, într-un mod nebun, cred că mi-aș mulțumi și mie. Știu că sună ciudat, dar eu m-am familiarizat târziu cu teatrul – eram clasa a XI-a când am văzut teatru profesionist pentru prima oară. Mă pregăteam pentru arhitectură, am încercat să mă vizualizez în viitor și mi-am dat seama că nu voiam să profesez în acest domeniu. Am intrat, ulterior, într-o trupă de teatru – un microb s-a instalat. Acum, lucrez și cu un băiat de 16 ani la Cine l-a ucis pe tata? și chiar m-am gândit la mine de-atunci. Nu știu dacă a fost o probă de nebunie, sau un zvâc de maturitate de câteva clipe, dar am avut curajul să le spun părinților mei că vreau să fac teatru, deși ei nu aveau nicio legătură cu teatrul. Mă gândesc mult la mine de la începutul clasei a XII-a – acea versiune a mea care putea să aibă total altă viață. Și nu cred că aș fi fost mai fericit – bine, nici în teatru, nu pot spune că sunt extraordinar de fericit, mereu intru într-o stare de doliu după fiecare premieră – dar, totuși, mă bucură ceea ce fac. I’m happy.
Andrei Măjeri rămâne o prezență constantă în teatrul românesc contemporan – pentru unii, o voce importantă a momentului; pentru alții, o figură care provoacă, neliniștește sau nu se lasă ușor fixată. Dincolo de percepții, e clar că are un fel al lui de a construi: atent și perfecționist, cu o memorie afectivă care lasă urme în felul în care gândește spectacolele. Amprenta sa rămâne inconfundabilă, fie că ne place și-l aplaudăm, sau nu. E foarte probabil ca Andrei Măjeri să nu îți spună ce vrei să auzi. Dar, dacă rămâi până la final, s-ar putea să pleci cu o serie de întrebări pe care n-ai mai avut curajul să ți le pui demult.
Interviu realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu
