Discuția găzduită de spațiul de la Sala Oglinzilor, programată în cadrul Festivalului Internațional de Teatru și legată de vernisajul unei expoziții de publicații de artist, a pornit de la un obiect aparent banal și a ajuns repede la o întrebare de sistem: în ce condiții se mai produce carte de artă în România anului 2026? Moderată de Dan Perjovschi, întâlnirea a pus față în față instituția publică și scena independentă, două lumi care se ocolesc adesea, deși lucrează cu același material.
Cartea de artist e un teritoriu cartografiat evaziv. Pică, după formularea lui Perjovschi, undeva între muzeu și bibliotecă: prea obiect pentru raftul clasic, prea tipăritură pentru vitrina muzeală. Tradiția ei locală urcă până în anii ’90, când expozițiile „cARTe” tratau volumul ca sculptură și transformau pagina într-o suprafață de lucru. De atunci, forma s-a diversificat în fanzine, photozine, publicații de comics și ediții cu tiraj mic, toate înregistrate, când se înregistrează, sub același cod ISBN ca orice altă carte. Cifrele puse pe masă arată cât de subțire e, de fapt, această nișă. Dintr-un total de aproximativ 12.000 până la 15.000 de titluri cu ISBN pe an, în jur de 200 sunt cărți de artă, iar producția cu adevărat independentă se reduce la vreo 20 de proiecte. La capătul celălalt al lanțului, un fanzin tipărit la Timișoara iese în 30 până la 50 de exemplare. Vorbim despre o practică de nișă, susținută de un public restrâns care, observa Florin Fâra, ajunge la târgurile de publicații fără să frecventeze neapărat alte evenimente.
Pe versantul instituțional, Biblioteca Județeană ASTRA funcționează ca o plasă de siguranță legală. O lege o ferește de desființare și o obligă, în calitate de bibliotecă generalistă, să preia aproape orice ajunge la ea, de la filme și muzică până la hărți, ziare vechi și colecții donate. Aici stă și un fond aparte: cărțile interzise în comunism, recuperate autor cu autor. Răzvan Pop a descris însă și limitele acestei poziții. Posturile sunt blocate, ceea ce face greu de adus oameni noi sau de regândit strategii, iar achiziția unei lucrări direct de la un artist trece prin SICAP și prin procedura de achiziție publică, motiv pentru care instituția se sprijină în practică pe donații.
De partea cealaltă, scena independentă se mișcă mai repede, plătind însă viteza cu fragilitate. Secret Garden a pornit în 2012 ca spațiu de ateliere și proiecții, unde aveau loc tot felul de workshop-uri, apoi a alunecat firesc spre publicat, întâi autori din Timișoara, treptat și nume din Cluj. Spațiul e legat de Indecis, un artist-run, a cărui echipă a crescut de la trei la șapte oameni, fiecare cu bucata lui. Institutul Prezentului, asociație care lucrează pe proiect, vine dinspre cercetare: documentează scena estetică și performativă românească și o așază în context internațional, prin serii editoriale precum P+4 sau PARCURS. Un exemplu adus de Ștefania Ferchedau, volumul „Vederi încântătoare”, reconstituie istoria litoralului românesc pornind de la mesajele banale scrise pe cărți poștale, mărturii despre o lume pe care azi nimeni nu o mai intuiește. Contextul financiar apasă, totuși, pe toate aceste eforturi. De la 1 august 2025, TVA-ul la carte a urcat de la 5 la 11 procente, ceea ce a împins România între statele cu cea mai mare taxare a cărții din Uniunea Europeană, departe de cele 5 procente din Franța sau de cota zero din Irlanda. Bugetul Ministerului Culturii s-a oprit, pentru 2025, la 0,07 procente din PIB. Pentru proiectele editoriale, principala sursă rămâne AFCN, fondul public care finanțează anual cultura scrisă pe bază de competiție. Dependența e și ea o vulnerabilitate: dacă AFCN s-ar bloca, observa Perjovschi, o parte din rafturi ar rămâne goale.
Concluzia spre care a împins discuția a fost cooperarea. Instituțiile dețin infrastructura, adică tipografia, spațiul, scena și tehnica, în timp ce actorii independenți au mobilitatea și legătura directă cu producția nouă. Un singur muzeu nu adună toți specialiștii de care e nevoie, la fel cum nicio bibliotecă nu îi are pe toți, a recunoscut Pop, ceea ce transformă alianța dintr-o opțiune într-o necesitate. Perjovschi a închis în registrul lui caracteristic, cu observația că tipărirea a devenit un gest de rezistență, într-un oraș care, capitală culturală europeană fiind, a investit masiv într-un stadion de fotbal. Dincolo de ironie, ideea pe care a lăsat-o pe masă e că producția vizuală și editorială de azi va fi istoria de peste 20 de ani, motiv suficient ca finanțarea ei să nu mai fie tratată ca un lux.
