Octavian Saiu a deschis prima conferință a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu cu o întrebare care pare banală: de ce aplaudăm? Unii antropologi spun că e un gest aproape mecanic, un răspuns spontan la ceva ce ne place, pe care îl fac până și cimpanzeii. La capătul dimineții petrecute alături de dirijorul Cristian Măcelaru, aplauzele aveau să însemne însă cu totul altceva. Ediția stă anul acesta sub semnul sufletului, o temă pe care Saiu a numit-o necesară pentru vremurile tulburi de azi. Și ce alt invitat ar fi putut s-o întrupeze mai bine decât un dirijor, omul care nu scoate niciun sunet și totuși face muzica să existe? „E o prezență tăcută de la început până la final”, a spus moderatorul despre meseria lui Măcelaru, în vreme ce instrumentiștii sunt cei care nasc sunetele. Din această tăcere se naște, totuși, totul.
Născut la Timișoara în 1980, mezinul unei familii cu zece copii, Măcelaru a crescut într-o casă în care toată lumea cânta la un instrument. Avea un pian acasă și îi plăcea să compună, să caute armonii, înainte ca tatăl lui, un om pragmatic, să-i dea sfatul care i-a hotărât drumul: „Dacă iei cu tine vioara, poți s-o duci peste tot”. Tatăl avea și un interes ascuns, fiindcă îi trebuiau viori în orchestra de amatori pe care o formase. Dragostea adevărată pentru vioară a venit într-o vară de clasa a cincea, cu o mazurcă de Wieniawski primită de la profesoară drept repertoriu de vacanță. Atunci a înțeles ceva ce avea să-l urmărească toată viața: cum faci ca un lucru să pară extraordinar de dificil, fără să fie cu adevărat. Cineva îi deschisese ușa unui secret.
La paisprezece ani, în orchestra tatălui său, a compus pentru prima oară. Avea deja o pasiune: o casetă cu Fantezia Carmen, în interpretarea lui Anne-Sophie Mutter, ascultată de un milion de ori (mai târziu avea să dirijeze peste șaizeci de concerte alături de celebra violonistă). La doisprezece ani le scrisese celor de la Deutsche Grammophon o scrisoare în toată regula, cerându-le partiturile. Răspuns n-a primit niciodată. Așa că le-a transcris singur, după ureche, de pe înregistrare, și a început să vadă frumusețea unui context mai larg, perspectiva unei întregi orchestre. Voia să se lase de vioară ca să devină compozitor. Ajuns în Statele Unite, colegii i-au spus că dirijatul e cea mai ușoară clasă, așa că s-a înscris acolo. În clipa în care s-a urcat în fața ansamblului, totul s-a limpezit. „Am știut în suflet că asta vreau să fac în viață”, a mărturisit el, iar Octavian Saiu a propus pe loc fraza drept motto al festivalului.
Pentru Măcelaru, dirijatul e o filosofie a relației cu oamenii, mai degrabă decât o tehnică. Lecția primită de la primul profesor a rămas axul întregii cariere: „Când te urci pe scenă, decide să iubești oamenii cu care lucrezi. A iubi e un verb activ, o hotărâre pe care o iei înainte să înceapă relația. Paradoxul e că transformarea se petrece în tine, fiindcă a dărui dragoste cere mai întâi să te accepți pe tine însuți. Iar un dirijor, spune el, e cel mai singuratic muzician din lume: studiază partitura în singurătate și urcă singur în fața orchestrei, unde nimeni nu îi vorbește”.
Despre proprii maeștri, dirijorul a vorbit cu o tandrețe rară. „Cei mai buni profesori, spune el, sunt cei care te învață să-ți pui mai departe întrebările necesare ca să crești, fiindcă dragostea de a căuta e răspunsul la o viață profundă”. Figura care l-a marcat cel mai mult e violonistul Sergiu Luca, născut la București și plecat la cinci ani în Israel, într-o familie fără muzicieni. Mama lui a observat că micul Sergiu e altfel decât ceilalți copii și l-a dus la doctor. La un carnaval, băiatul se îmbrăcase ca un dirijor, iar doctorul a avut o singură recomandare: dați-l la vioară. Câțiva ani mai târziu, la paisprezece ani, aflat în Elveția, Luca s-a dus la un concert al lui Isaac Stern. L-a așteptat la ieșire și i-a spus că vrea să-l urmeze în America, ca să studieze vioara. A dormit pe o bancă, s-a întors a doua seară și a repetat aceeași dorință. Stern i-a răspuns că el nu e profesor și a plecat. A treia seară, povestea s-a repetat încă o dată, iar marele violonist i-a întins, în sfârșit, numărul lui de telefon. Așa a ajuns Sergiu Luca în America.
Pe acest om l-a întâlnit Măcelaru la prima lecție de master, cu o întrebare directă: „De ce vrei să studiezi vioara cu mine?”. Răspunsul tânărului a fost la fel de direct: „Vreau să fiu dirijor, dar mi s-a spus că trebuie să studiez cu dumneavoastră ca să fiu muzician”. Lecția cea mai profundă a venit însă abia după trei ani, la un prânz de după un recital care nu ieșise cum voia. Luca l-a întrebat blând de ce nu cântase mai bine, apoi i-a spus ceva ce dirijorul repetă și azi: „pe scenă, tot ce poți oferi ești chiar tu, fiindcă publicul vine să te asculte pe tine, în carne și oase, dincolo de orice mască”. Vulnerabilitatea e prețul autenticității. „Ea vine cu răni, recunoaște Măcelaru, însă fără ea un artist rămâne ascuns în spatele unei măști”. Într-o altă istorisire, Măcelaru povestește că după ce a cântat aproape o oră, de la Șostakovici la Paganini, profesorul i-a cerut să închidă vioara și l-a întrebat simplu: „Ce iubești tu la felul în care cânți?” Tânărul a început să se autocritice, iar Luca l-a oprit: tot ce nu știe să facă observase deja. Răspunsul rămâne valabil pentru orice artist: până nu îți cunoști propriul dar, nimeni nu cumpără un bilet ca să te asculte.
Tot la capitolul lecții stă și teoria lui despre autoritate. Dirijorii tineri sunt învățați să aibă autoritate, însă orchestrele miros imediat autoritatea falsă și o resping ca pe o trufie. Smerenia fabricată e la fel de respingătoare. Antidotul se cheamă cunoaștere. De aici vine și o convingere care răstoarnă un mit. Toți spun că-ți trebuie o viață ca să studiezi Mozart, însă Măcelaru și-a dat seama la un moment dat că el nu studia Mozart, studia cum să dirijeze muzica lui Mozart. Pe oricine poate învăța gesturile în zece minute. Ce dă calitatea e cunoașterea pe care dirijorul o aduce în context. De aceea, spune el, doi dirijori mari nu arată niciodată la fel, iar orchestra nu are de ce să le învețe gesturile: gestul în sine nu comunică nimic, intenția din spatele lui spune totul. Cu cât cunoașterea e mai adâncă, cu atât gestul devine mai limpede.
Întrebat de ce Brahms și atât de puțin Bruckner, Măcelaru a răspuns printr-o confesiune despre rădăcini. Brahms e fratele cu care vorbește non-stop, iar cu Bruckner încă n-a legat o prietenie, deși știe că va veni și acea descoperire. Apropierea de Brahms vine din ceva ce numește experiența imigrantului, aceeași care îl leagă de Enescu. Un imigrant vorbește despre patria lui cu o nostalgie pe care un om rămas acasă n-o cunoaște. „M-am îndrăgostit de România în clipa în care am plecat”, a spus el, adăugând că țara i se pare cea mai frumoasă privită de departe și că se reîndrăgostește de ea ori de câte ori se întoarce.
Cultul prieteniei a străbătut întreaga conferință. „Cel mai ușor mod de a apropia o orchestră de tine, spune Măcelaru, e o glumă mică la momentul potrivit”. Când greșește, le spune muzicienilor că face o maxim două greșeli pe an și că a ajuns deja la două. Își promite chiar o carte cu titlu gata găsit, „De la sublim la ridicol”, fiindcă așa arată viața lui: o clipă de libertate absolută în muzică, urmată de o infestație de furnici în casă. Singurătatea face din prietenie o necesitate, mai ales între dirijori, fiindcă doar un dirijor îl poate înțelege cu adevărat pe altul. La capătul celor șase ani petrecuți la Philadelphia, Yannick, pe atunci în fruntea orchestrei, i-a cerut o promisiune: să fie primii dirijori din lume care rămân prieteni. „E greu, recunoaște Măcelaru, fiindcă prietenia de azi se preface repede în invidie”. Și-a amintit cum l-a întâlnit pe tânărul star Klaus Mäkelä într-un aeroport: se lăudau unul pe altul, până când au descoperit că, de fapt, vorbeau despre imaginea lor de pe rețelele sociale. „Avem cu toții echipe care ne îngrijesc imaginea, spune el, însă ce ne unește cu adevărat sunt lucrurile omenești, lipsite de strălucire”.
Spre final, Măcelaru a coborât totul într-o mărturisire de credință. Cea mai importantă valoare i-a venit de la soția lui, profesoară de fagot, care moștenise la rândul ei, de la un profesor, un legământ față de studenți: în tot ceea ce face, va crea o atmosferă pentru succes. Ținta nu e succesul în sine, doar spațiul în care el poate exista. A desfășurat apoi cei șapte pași pe care îi gândește pentru a deveni un muzician profund. Totul se adună într-un citat pe care Sergiu Luca îl ținea pe perete: „în artă, în muzică, nimic nu e al tău până nu îl dăruiești altcuiva. Abia atunci sunetele devin artă”.
Sala s-a ridicat în picioare, iar emoția finalului a spus, fără cuvinte, exact ceea ce încercase dirijorul să explice o dimineață întreagă: muzica e o formă de a iubi, iar darul devine artă abia când ajunge la celălalt. Atunci au căpătat sens și aplauzele din care pornise totul.
