La ediția a 33-a a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, așezată anul acesta sub semnul sufletului, Ionuț Sociu a adunat în jurul aceleiași mese trei scenografi care lucrează în limbaje foarte diferite: Velica Panduru, în al cărei spațiu poetic și senzorial lumea pulsează odată cu actorii; Dragoș Buhagiar, care gândește scena ca pe o arhitectură dramatică cu inflexiuni baroce; Philip Bussmann, venit din zona teatrului postdramatic și multimedia. Peste deosebiri, moderatorul a observat o convingere care îi unește: toți trei refuză decorul ilustrativ și văd spațiul ca pe un participant activ la dramaturgie.
Prima întrebare a fost și cea mai simplă: ce caută un scenograf la prima lectură a unui text? Velica Panduru a răspuns cu o formulă pe care și-o repetă de ani buni. „Când citesc, văd imagini”, a spus ea. De acolo pleacă, de la primul gând intuitiv pe care apoi îl dezvoltă spre spațiu și spre poetică. O inspiră actorii, fiindcă atunci când îi ascultă citind se declanșează ideile. Pentru Dragoș Buhagiar, lectura e un punct de plecare obligatoriu. „Textul e miezul sensurilor”, a spus el, adăugând că îl interesează în egală măsură contextul social, politic și artistic al perioadei. Faptul că lucrează într-o echipă stabilă, alături de Silviu Purcărete și de compozitorul Vasile Șirli, dă coerență, fiindcă există un program estetic comun. Să sară dintr-o lume în alta i se pare alienant: „E ca o formă de schizofrenie”, povestește scenograful. Philip Bussmann a pornit chiar de la spectacolul pe care îl repetă acum la Sibiu, „Frații Karamazov”, în regia lui Luk Perceval. A vorbit în engleză, cu o sinceritate dezarmantă: la prima lectură nu înțelege textul, încearcă mai degrabă să afle de unde vine, fără să îl analizeze. Romanul lui Dostoievski îi rămâne, în bună parte, un mister neliniar, ridicat pe straturi de referințe.
Când Sociu a adus vorba despre regizori, Velica Panduru a intrat în zona cea mai personală. Două colaborări i-au marcat parcursul: cea cu Cătălina Buzoianu, mama ei, alături de care a semnat șaptesprezece spectacole, și cea cu Eugen Jebeleanu, care e prezentul ei. „Am crescut în teatru, am dormit în teatru”, a spus ea. Despre Jebeleanu vorbește cu tandrețe: „Funcționăm unul în prelungirea gândului celuilalt”, recunoscând că la fel se întâmpla și cu mama ei. Buhagiar a prins firul și l-a dus spre Brăila, orașul lui natal, printr-un „Chira Chiralina” care a fost pentru el o reconectare cu casa. „A fost o perioadă de pionierat foarte dură”, și-a amintit el. Aici a apărut tema care l-a animat cel mai mult: pierderea lucrului făcut cu mâna, pe care a comparat-o cu senzorii de la mașină. „Prefer să parchez fără senzori, fiindcă altfel mi se înmoaie simțurile”. I se pare periculos un decor pe care îl privești douăzeci de minute și care, după aceea, nu îți mai spune nimic. Întrebat despre dubla lui experiență, Bussmann s-a întors la cei opt ani petrecuți la New York cu legendarul Wooster Group. Acel New York al anilor ’90 i-a rămas un reper. Intră în fiecare text dinspre vulnerabilitatea de a nu ști, iar din ce face ar lăsa în urmă, a spus el simplu, textul, umorul și oamenii.
Velica Panduru a readus discuția în prezentul greoi al teatrului românesc. „M-am născut nostalgică”, a spus ea, constatând că procesele de lucru devin tot mai dificile, iar legile teatrelor tot mai aberante. Uneori se simte ca la fabrica de șuruburi, prinsă între SEAP și SICAP. La Paris, povestea ea în contrast, o factură poate fi încă o hârtie scrisă de mână. Pe ultima temă, relația cu publicul, Buhagiar a avertizat că scenografia concurează acum, acerb, cu ecranul. „Cred că trebuie să fim foarte atenți la ce punem pe scenă”, a spus el, remarcând o prezență exacerbată a neoanelor și a led-urilor care, de cele mai multe ori, sunt acolo doar ca să echilibreze ceva. Pentru Bussmann, un lucru rămâne constant de la o seară la alta: are mereu publicul în minte și se așază, în gând, pe scaunul spectatorului. Dincolo de cele trei limbaje, întâlnirea s-a strâns în jurul aceleiași idei, potrivită cu tema unei ediții așezate sub semnul sufletului: un spațiu de teatru bun e acela care continuă să vorbească și după ce se sting luminile.
