Spectacolul „Suicid Anunțat” este o monodramă adusă de Arabic Theatre Production Association (ATPA) și SITFY Media Production care prezintă atât viața tulburată, cât și sfârșitul tragic al scriitoarei engleze Virginia Woolf, jucată de Eman Yousef, într-o adaptare realizată de Sami Al Gamaan și regizată de Mazen El-Gharabawy (regizor și actor egiptean la Teatrul Național din Egipt și directorul Festivalului Internațional de Teatru pentru Tineret Sharm El-Sheikh), împreună cu ceilalți membrii ai distribuției: Ahmed Amin, Reda Salah, Ezzeldin Hafez, Mohamed Abdelmoghes. Spectacolul a câștigat multiple premii de la debutul său, precum Best Actress și Best Scenography în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Cairo (2019).
Virginia Woolf a avut o viață plină de tragedii, obstacole și suferințe pe care încă ne este dificil să le explicăm și să le acceptăm în lumea modernă. Toate acestea au rezultat într-o formă severă de tulburare bipolară cu care aceasta s-a luptat toată viața. S-a zbătut și a crezut că a învins moartea înfruntând-o direct, dar acest spectacol ne-a permis și să intrăm în mintea ei, ca să vedem, ca să înțelegem cum funcționează, ca să îi înțelegem pe cei care îi iubim, sau chiar ca să ne simțim mai puțini singuri în luptele împotriva propriilor noastre minți. Fiind puși în perspectiva soțului Virginiei Woolf, interpretarea actriței ne-a permis să o iubim și noi asemenea lui, măcar pentru un timp. Să îi vedem suferințele, schimbările extreme de stare specifice bipolarității, să vedem persoana din spatele personalității culturale. Virginia nu este doar o mare scriitoare, este o femeie care a trecut prin moartea multiplor membrii ai familiei sale încă de la o vârstă fragedă, este o femeie care a fost abuzată sexual de proprii frați și este una dintre milioanele de femei care au fost desconsiderate și discriminate crunt de-a lungul istoriei din cauza refuzului de a se conforma cerințelor societății.
Scriitoarea a fost o femeie într-un timp, nu foarte diferit de al nostru, în care umanitatea ei era pusă sub semnul întrebării doar pentru că se află sub semnul feminității. A fi femeie era (și din păcate încă este) o condiție ce trebuie depășită, în timp ce masculinitatea rămâne o poziție ce trebuie onorată și apărată. În timpul spectacolului vedem cum percepția și violența societății i-a afectat relațiile cu bărbații din viața ei, chiar și cea cu soțul ei, pe care îl iubea din toată inima. O făcea să se simtă neputincioasă, ridicând o întrebare tot mai relevantă: Cum poți să fii într-o relație cu o persoană care va fi văzută mereu ca superiorul tău? Din perspectiva unei tinere feministe, acest lucru m-a pus pe gânduri, și de multe ori mă tem că și dacă persoana cu care îmi împart viața înțelege inegalitatea de gen, înțelege violența sistemică și discriminarea pe care femeile, mai ales cele de culoare, o suferă de sute de ani, în ochii societății voi deveni umbra unui soț. Simt frica reală că acțiunile mele, realizările și eșecurile mele vor fi foarte des privite prin lentila relației mele romantice cu partenerul meu de viață, dacă vor fi măcar privite, sau vor fi chiar atribuite acestuia, în loc să mi se recunoască munca, talentul, sau chiar gândirea strategică, și simt frica indusă de statisticile despre violența domestică și victimele femicidelor. Până la urmă, Woolf îmi putea fi străbunică, iar la nici un deceniu de la obținerea dreptului de vot a femeilor, ea era în poziția în care drepturile femeilor sunt puse din nou sub semnul întrebării, așa că furia, singurătatea, disperarea și extenuarea pe care o portretizează Eman Yousef este o reflexie a sentimentelor fiecărei fete și femei care știe că merită mai mult.
Oricare dintre noi poate trece oricând prin ce a trecut Virginia Woolf, lumea nu are reguli sau excepții și nu știi niciodată când te poate lovi una, sau mai multe tragedii. Nu știm niciodată după ce colț se ascunde suferința, iar niciunul dintre noi nu știm punctul limită, al nostru sau al altora, până când nu este atins. De aceea este necesar să vorbim despre suicid, să înțelegem ce a însemnat pentru cei care și-au luat viața, ca să putem înțelege cum, când și dacă să îl prevenim, pentru că în anumite cazuri, cum ar fi bolile cronice sau terminale, devine o discuție despre etică, despre suferință și autonomie, fără un răspuns definitoriu. Oare chiar putem să o învinuim pe Virginia Woolf, sau pe orice altcineva care a dorit să nu lase bolile care i-au secat viața să o și ia? Să o răpească de ultima fărâmă de autonomie asupra propriei vieți? Dar putem pe de altă parte să spunem cu certitudine că aceasta este decizia ceea bună? Că nu ar fi meritat să mai lupte, să mai trăiască? O vedem suferind, iar asta ne afectează, ne face să suferim și noi împreună cu ea și poate acum că înțelegem mai bine cum și una dintre cele mai strălucite minți ale literaturii a suferit zilnic din cauza afecțiunilor mintale, vom reuși să avem mai multă empatie față de noi înșine și față de cei care trec prin același lucru într-o lume în care ar trebui, în teorie, să nu mai judecăm o persoană atât de aspru pentru un suicid anunțat, ci să încercăm să fim alături de ei pentru a-l preveni.
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
