Umorul este subiectiv, iar pentru a fi un bun comediant, atât pe scenă cât și în viața de zi cu zi, trebuie să știi să te adaptezi publicului, prezentului, să știi cum să faci haz de necaz, dar și de tine însuți. Universitatea de Arte din Târgu Mureș ne-a adus în cadrul FITS 33 spectacolul „Showcase” regizat de Cristian Ban care a reușit, împreună cu distribuția formată din Hajni Baico, Adriana Burlacu, Antonia Cîmpanu, Tudor Meșter, George Hădărig, să aducă zâmbetul pe buzele întregului public, de la început și până la final.
Interpretând niște tineri studenți de actorie cu trac de scenă, drame interpersonale stereotipice, talente banale și glume aparent neamuzante pe care le spun tații noștri la mesele în familie în cel mai nepotrivit moment, aceștia au reușit să ne aducă aminte că râsul poate veni din cele mai simple momente, și că dacă ne permitem să fim mai deschiși, să zicem gluma care poate ni se pare neamuzantă și să luăm deciziile care peste ceva timp vor părea ridicole, ne vom aduce un zâmbet pe buze nouă și celor din jur atunci când depănăm amintiri. Și ne vom creea un spațiu în care putem crește prin greșeli.
Frica de ridicol, sau conceptul de cringe ne împiedică de foarte multe ori, ca tineri, să încercăm lucruri noi din cauza fricii de a fi ridiculizați și batjocoriți. Nu ne mai permitem să avem rateuri, momente stânjenitoare, care de multe ori sunt cele care îți construiesc caracterul și te ajută să progresezi ca persoană, aducându-ne mai aproape de visele noastre. Avem tendința de a dori rezultate extraordinare imediat, așa cum ni se pare că vedem în toate celebritățile și personalitățile pe care le admirăm din spatele unui ecran, dar adevărul este că majoritatea persoanelor care au ajuns să își realizeze visele, mai ales în domenii artistice, sunt cele care au fost dispuse să eșueze, să își perfecționeze viziunea prin repetare și prin feedback-ul primit de la public sau de la cei din jurul lor, fără a-și pierde din vedere complet originalitatea. Astfel, spectacolul reflectă părțile din noi care îndrăznesc să se expună, să fie percepute ca un stereotip, dar care rămân fidele viziunii proprii.
Personajele sunt bazate pe stereotipuri despre actori: că sunt inadaptați social, că sunt melodramatici, că se înșeală unii pe alții, că sunt prefăcuți etc; Dar atunci când perucile cad și fațada comică dispare, vedem cât de exagerate sunt aceste preconcepții pe care le avem despre actori, și cât de ușor putem fi păcăliți de un scenariu și de arta actorului. Nu credeam cu adevărat ceea ce vedeam pe scenă, dar nici nu eram convinsă că nu este parte din adevăr datorită felului în care actorii păreau atât de stingheri într-un moment, și atât de investiți și afectați de replici în următorul. Deși umorul era simplu și parțial improvizat, am avut aceeași senzație de „nu se poate să fie doar un rol” pe care am avut-o și în timpul unor spectacole mai serioase. Am apreciat că o comedie este tratată cu același nivel de seriozitate pentru că de multe ori tindem să dăm mai multă importanță poveștilor și spectacolelor care discută teme sobre, care ne lasă cu un gol în stomac, nu cu crampe de la râs.
Prin replica „Nu-mi place să sufăr, suferința este talentul meu” spectacolul ironizează romantizarea suferinței ca sursă de inspirație, ca un talent. Însăși conceptul că a suferi este un talent, o artă, ne împiedică să ne găsim fericirea. Devenim confortabili în suferință și stoicism pentru că ni se par mai artistice decât bucurie și haz. Considerăm că pentru a avea valoare ca artiști, pentru a crea artă care are un impact, trebuie să fim mizerabili, o imagine perfectă a geniului torturat de viață, dar uităm că arta nu provine doar din durere, ci din emoție, din experiențe. Dacă ne adâncim în suferință, nu doar că noi vom avea de suferit, dar creațiile noastre își vor pierde complexitatea fiindcă singura oază de inspirație va rămâne cea a nefericirii. Vom evita experiențe noi, vom evita oamenii care ne fac fericiți, ne vom autodistruge și vom numi asta artă dacă nu ne permitem să râdem împreună cu ceilalți, să fim stânjeniți, să avem zile cu soare și să încercăm lucruri noi, la care poate că nu ne vom pricepe. A fi om înseamnă să îți permiți să crești fără a te lăsa copleșit de rușine, fără a te îngrădi în stereotipuri și așteptările celorlalți. Înseamnă să nu te temi să te iei singur peste picior uneori.
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
