Octavian Saiu a deschis întâlnirea cu o mărturisire pe care rareori și-o îngăduie un moderator obișnuit să stea de vorbă cu marile nume ale scenei mondiale. Pe Wim Vandekeybus îl urmărea de multă vreme, din deceniile în care coregraful belgian construia, alături de Jan Fabre și de întreaga generație a Valului Flamand, o nouă gramatică a corpului pe scenă. Ocazia de a se așeza față în față venise abia acum. „Au fost multe întrebări adunate și acum, iată, am ocazia să le pun”, a spus Saiu. Din acel prag de curiozitate s-a desfășurat o oră în care biografia unui artist și întrebarea despre suflet, tema acestei ediții, au ajuns până la urmă să se confunde.
Punctul de plecare a fost o întoarcere în timp. Vandekeybus reia acum What the Body Does Not Remember, spectacolul cu care a debutat în 1987, la douăzeci și trei de ani, înainte să fi studiat teatru sau coregrafie. „A fost fascinant să revitalizăm acest spectacol”, povestește el. Lucrase pe atunci cu Jan Fabre, „acest rege gol care se pretinde îmbrăcat”, și își dorea ceva al lui despre instinct, ceva foarte abstract. Imaginea fondatoare a rămas neschimbată după aproape patru decenii. Muzica neconvențională semnată de Thierry De Mey și Peter Vermeersch, distinsă cândva cu un premiu Bessie la New York, a renăscut chiar în această lună la Philharmonie de Paris, interpretată live de Ensemble Intercontemporain. Drumul lung al acestei partituri către o sală de filarmonică l-a amuzat: a fost nevoie de zeci de ani ca o muzică gândită pentru aruncat cărămizi să ajungă pe o asemenea scenă.
Acel moment fondator s-a petrecut într-o lume astăzi greu de imaginat. „Vorbim de lucruri de dinaintea internetului, dinaintea globalizării”, spune coregraful. La Bruxelles nu exista pe atunci o comunitate de dansatori, așa că trebuia să se reinventeze de fiecare dată. Paradoxul îl preocupă și acum: „Cred că e mai greu să faci lucruri noi astăzi, pentru că te compari constant cu tot ce știi”. Saiu l-a împins spre origini, spre experiențele care l-au format pe acest artist imposibil de încadrat, deopotrivă coregraf și regizor și autor de film. Răspunsul a venit dinspre copilărie. Crescut la o fermă, alături de patru frați, fiul unui medic veterinar nu și-a imaginat vreodată o carieră anume. „Momente în care să spun «eu vreau să fiu asta» nu am avut niciodată”, își amintește el. Era foarte legat de lumea animalelor și a vieții sălbatice, iar tatăl, chemat de oameni la orice oră, îl lua cu el. „Am văzut o mulțime de drame în lumea animalelor. Acum înțeleg că un animal are nevoie de multă atenție”. Lumea aceea avea o altă logică, un alt fel de a gândi corpul și supraviețuirea.
Tot de acolo vine și metoda lui ciudată cu interpreții. „Lucrez cu dansatori, dar îi fac să uite că sunt dansatori”, spune el. Văzuse la școală spectacole de dans îndreptate mereu spre față, totul foarte estetic, plin de reguli despre cum trebuie să arăți. Pe el îl interesa altceva: „Esența e că oamenii scenei trăiesc acolo, există acolo, iar elementul-cheie e credibilitatea”. Mai ales în film, adaugă el, „trebuie să credem ceea ce vedem”. Saiu a adus apoi în conversație sacrul, pe Mircea Eliade și o întrebare directă: suntem doar corpuri, sau corpuri și suflete, și unde se află sufletul? Criticul se declară credincios, coregraful, mai degrabă nu. Vandekeybus s-a așezat de partea îndoielii, departe de orice certitudine fixă. „Cred în transformări”, spune el. „Cred că bărbații au o latură feminină și că sunt femei care gândesc masculin”. Multă vreme a ținut aproape o carte a lui Jean Baudrillard, Fatal Strategies, un fel de busolă a gândirii lui. De acolo împrumută o intuiție despre prezent: succesul ca explozie, pornografia care arată atât de mult încât nu mai rămâne nimic erotic. Astăzi, spune el, trăim opusul, o implozie sub greutatea opiniilor pro și contra, a regulilor, a prea-multului. De aici a pornit una dintre cele mai frumoase digresiuni ale conferinței, despre mit ca invenție omenească. „Mă fascinează mitologia care e inventată de oameni, religia care e inventată de oameni”, spune Vandekeybus. Povestea aceasta vine, în viziunea lui, din Mesopotamia, înainte ca grecii să o preia și să își atribuie întregul merit. În spectacolul Hands do not touch your precious Me, creat în plină pandemie, a pornit de la zeița mesopotamiană și de la o lume în care femeile conduceau, în care piețele se mutaseră treptat în afara orașelor și mărfurile trebuiau cărate, moment din care s-a impus narațiunea forței masculine. Atunci a inventat o poveste și a fost privit cu neîncredere. Pentru el, libertatea aceasta de a inventa e însăși condiția artistului. „Când ești artist, poți lansa ipoteze, nu adevăruri general valabile”. Iar exemplul lui preferat de adevăr „fixat” e textul biblic, scris, spune el, la trei secole după Iisus, dintr-o selecție patriarhală din care numele femeilor au dispărut. „Dacă ceva e atât de fix, eu nu pot să îl cred”.
Conversația s-a întors firesc spre spectacolul văzut de public cu o seară înainte, Infamous Offspring (Urmașii zeilor). Zeus și Hera apar doar pe ecran, părinți inaccesibili și îndepărtați, întruchipați de actorii Daniel Copeland și Lucy Black, în vreme ce progenitura lor trăiește jos, pe scenă. Israel Galván joacă un Tiresias mut, care comunică exclusiv prin ritmul flamenco al brațelor. Iona Kewney îi dă chip lui Hefaistos, zeul aruncat din Olimp pentru că nu era frumos. Textul îi aparține poetei britanice Fiona Benson, la primul ei contact cu teatrul. În distribuție se află dansatori din toată lumea, între care Rakesh Sukesh, venit din India, și, spune coregraful, un Apollo întruchipat de un dansator din insulele Comore. Vandekeybus a povestit cum a lucrat cu materia mitului ca un dramaturg liber. „Apollo nu se întâlnește niciodată cu Hera în mitologie”, spune el, „dar conversația dintre ei e unul dintre cele mai emoționante momente ale spectacolului. Asta e esența”. Distribuția gândurilor lui pare să asculte mereu de aceeași disciplină a economiei. „Nu mă gândesc la un mijloc până nu am nevoie de el”, spune coregraful. Saiu a numit exact ceea ce simțise sala: la el nimic nu stă pe scenă ca simplu efect, fiecare element e acolo fiindcă acolo trebuie să fie.
Întrebat cum alege mijloacele de expresie, Vandekeybus a oferit un fel de cosmogonie personală a creației. „Cuvântul numește ceva ce deja există, deci la început sigur nu a fost cuvântul”, spune el, pledând pentru un teatru fără cuvinte, fiindcă „cuvintele înseamnă raționalizare”. A pornit fără ele, apoi a trecut la film, atras de energia specială a visului. În Blush a adus apa pe scenă, proiectată ca un ecran în care interpreții plonjau. Pentru Infamous Offspring a ales filmul tocmai pentru a-i avea aproape pe actorii care nu pot călători, surprinși însă altfel decât în direct. „Urăsc filmarea live”, spune el. „e ca și când mergi la un concert și o vezi pe Shakira pe ecran, nu în carne și oase”. Lui Galván i-a dăruit o masă și un rol făcut numai din mâini, după ce dansatorul tocmai își rupsese un ligament. Tot despre forța mediilor vorbește și un spectacol mai vechi, despre un radio din jungla rwandeză care incita la crimă, lucrare care a explorat puterea ucigașă a unui post de radio și care a ajuns să fie cenzurată.
Despre muzică, Saiu a evocat tăcerea absolută de la finalul spectacolului din seara precedentă, cu un public care aplauda în ritmul lui propriu. Vandekeybus a răspuns printr-o galerie de prietenii muzicale. Cu Marc Ribot, chitarist remarcabil care abordează și muzica clasică, a lucrat la Traces: i-a cerut o bucată de Bach, iar omul a luat-o atât de în serios încât a învățat-o jumătate de an. Cu David Byrne, mereu pe bicicletă, s-a întâlnit la Bruxelles, l-a invitat la o repetiție, după care colaborarea a continuat la distanță. A vorbit și despre un compozitor italian, autorul celei mai speciale muzici din cariera lui, pe care moartea l-a luat în plină colaborare. Principiul lui rămâne însă constant. „Nu le spun niciodată ce să facă, le arăt pentru ce trebuie să compună. Trebuie să avem încredere în ei”.
Despre felul în care lucrează, Vandekeybus a desenat un portret al haosului fertil. „Acum aproape că nu mai scriu nimic, vin și încep să creez”, spune el. Gândește cu voce tare, iar a doua zi totul arată altfel, ceea ce îi descumpănește pe colaboratorii noi. „E ca atunci când agiți o sticlă”, spune el, comparându-se cu creatorii care construiesc pas cu pas, după o structură dată. În dans totul rămâne posibil tocmai fiindcă se mișcă, în vreme ce filmul ascultă de o regulă dramaturgică strictă. Disciplina lui teatrală e însă limpede pentru interpreți: „tu ești Atena, ți-am dat un personaj”, iar nimeni nu părăsește scena timp de o oră și jumătate. Vandekeybus iubește transformarea aceasta totală. „Arta actorului e arta transformării. Cei mai buni actori sunt cei pe care nu îi recunoști de la un rol la altul”.
Conversația s-a deschis în final spre starea artei contemporane, văzută fără menajamente. „Lumea spectacolelor e o junglă totală”, spune coregraful. Tinerele companii nu mai pot trăi dintr-un singur spectacol, iar dansatorii lui au cu toții și alte ocupații pentru a supraviețui. Fiul lui, cineast, îi spune că Belgia produce în fiecare an o sută cincizeci de absolvenți de regie pentru un buget de trei sau patru lungmetraje. Pe el supraproducția aceasta îl pune pe gânduri, la fel ca pedagogia prea ghidată a școlilor. Marii creatori, observă el, au venit întotdeauna cu ceva ce la început nimeni nu pricepea, și îl dă exemplu pe Castellucci, ale cărui prime spectacole nedumereau sălile. Mărturisește, simplu, că nu are încredere în sistemele care aleg din timp cine e bun și îi cresc pe toți pe aceeași cale.Saiu a închis cercul cu o observație care suna ca un răspuns la o întrebare nepusă. De ce atât de multe forme, atât de mulți oameni, atât de multe vieți într-o singură operă? „Răspunsul e clar: pentru că ești liber. Și te joci cu libertatea asta”. Coregraful a dus gândul mai departe, spre tema serii. „Mie mi se pare că tot ce e viu are suflet. Un copac… credem că suntem vii, dar e atât de multă viață în jurul nostru de care nu suntem conștienți”. Artiștii, spune el, ne arată cât de important e să colaborăm chiar și atunci când suntem diferiți. Undeva mai devreme rostise fraza care a rămas suspendată peste tot restul. La înmormântări se vorbește mereu despre a accepta firea lucrurilor, iar de aceea a și făcut un astfel de spectacol: „pentru că viața nu ne aparține, o împrumutăm și o dăm înapoi”.
Octavian Saiu a propus atunci un ultim moment de tăcere. O recunoaștere că nu știm ce e sufletul și, în același timp, o recunoștință că în acea după-amiază, datorită lui Wim Vandekeybus, sufletul fusese în Sala Oglinzilor, la Sibiu.
