În noaptea de dinaintea acestei conferințe, prin satele românești ardeau focurile de Sânziene, noaptea despre care Alexandru Dabija avea să spună a doua zi în conferința moderată de Matei Vișniec, că pe vremuri se întâmplau o grămadă de lucruri, iar acum nu se mai întâmplă nimic. E noaptea lui Shakespeare, aceeași în care patru îndrăgostiți rătăcesc printr-o pădure fermecată în „Visul unei nopți de vară”, spectacolul pe care regizorul îl va aduce la Sibiu pe 28 iunie. Și e, poate fără să fi pus cineva la cale coincidența, ziua cea mai potrivită pentru a vorbi despre un alt om pierdut în închipuirile lui: un hidalgo bătrân care a citit atâtea cărți despre cavaleri încât a ajuns să creadă că e unul.
Pe 24 iunie, s-a așezat în fața publicului FITS Matei Vișniec, ca să stea de vorbă cu Marcel Iureș și cu Alexandru Dabija. A deschis cu o mărturisire pe care moderatorii rareori și-o îngăduie: „Am făcut multe interviuri în viața mea, dar mă simt atât de fragil de data aceasta încât ar trebui să mă ajutați”. Apoi a propus o regulă de joc care atinge însăși tema acestei ediții, SUFLET. Fiecare dintre noi cunoaște doar o fărâmă din celălalt, păstrând câte o bucățică, iar din toate aceste fragmente, risipite prin minți diferite, se încheagă un portret. Conferința a fost, în fond, acest exercițiu cu voce tare: adunarea, bucată cu bucată, a doi oameni foarte greu de cuprins. Bucata cea mai vizibilă se chema Don Quijote. Spectacolul Teatrului ACT, în regia lui Dabija și cu Iureș în rolul titular, e prezent în programul FITS, fiind unul dintre evenimentele epuizate de bilete încă din prima zi. Vișniec a vrut să afle cum se face un Don Quijote „fără cai, fără măgar”, într-o cămăruță de subsol. Răspunsul regizorului n-a ocolit miza. „E teatrul pe care îl iubesc eu, Teatrul ACT, o cămăruță mai mică decât locul în care sunteți voi acolo, în Sala Oglinzilor”, a spus el, înainte de a strânge totul într-o singură imagine: aventura omului, condiția umană privită prin ochiul eșecului.
Iureș a tras firul mai departe în timp, spre obârșia acestei forme de foame. „Așa e omul: năstrușnic, vrea mai mult”, a spus actorul, ducând setea cavalerului înapoi la Eschil și la Sofocle. „Homer n-a scris despre asta? Don Quijote e peste tot”. Omul care a inventat personajul știa, de altfel, câte ceva despre înfrângere. Miguel de Cervantes luptase la Lepanto în 1571, de unde se întorsese cu mâna stângă schilodită pe viață, apoi căzuse în mâinile corsarilor din Alger și petrecuse cinci ani în captivitate, până la răscumpărare. Romanul care avea să fie numit cel dintâi roman modern l-a scris târziu, la bătrânețe, în sărăcie. Dabija a observat că, dintre toate chipurile pe care le-a purtat cavalerul, unul s-a potrivit tot timpul: chipul lui Marcel Iureș. „Cam așa arată Don Quijote, când ți-l imaginezi: are aspectul fizic al lui Marcel, n-avem ce face”. Felul în care un personaj de hârtie pune stăpânire pe o față în carne și oase l-a explicat printr-o imagine de bâlci: instalația aceea rudimentară de pe litoral în care îți bagi capul într-un decor de carton și, dintr-odată, te trezești fotografiat călare pe o cămilă. „Așa a fost și cu Marcel”, a completat regizorul, iar sala a râs, fiindcă recunoscuse adevărul din glumă.
Bărbatul căruia un cavaler spaniol i-a furat chipul venise pe lume departe de orice Mancha, la Băilești, în câmpia Doljului, în 1951. Înainte să fie marele actor pe care îl știm, a fost desenator tehnic, a muncit pe șantier, a rupt bilete în tramvai și a cântat la nunți, ca să-și câștige pâinea. Din Oltenia a luat un umor gândit și șfichiuitor pe care îl strecoară și azi printre replici. Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” l-a trimis, după 1978, pe un drum care a urcat prin Cluj, prin Bulandra, prin Odeon și, în cele din urmă, într-un subsol de pe Calea Victoriei. Acolo, în 1995, Iureș a întemeiat Teatrul ACT, prima scenă independentă din România, o nebunie curată într-o țară abia ieșită din cenzură comunistă. Sala s-a deschis în 1998, într-un spațiu pe care istoria îl încărcase straniu: fusese trezorerie de bancă, apoi beci al Securității, un loc fără aer și plin de igrasie, din care echipa a cărat afară nouă camioane de moloz. Dintr-o pivniță unde regimul își ținea spaimele a ieșit o scenă. „E o formă de nebunie să faci un teatru care să nu primească niciun ban de la stat”, a mărturisit actorul, nu o singură dată, de-a lungul anilor. În acel subsol au coborât, pe rând, actori mari și regizori importanți, fiindcă, spune el, ACT e suma oamenilor care au lăsat un ecou în spațiul acela. Despre răbdarea cu care se clădește un asemenea loc, Iureș spune că până și șoferii de taxi au avut nevoie de doisprezece ani ca să învețe adresa. „E ca la praf: îl stârnești și aștepți să se așeze”, a rezumat el.
Regizorul care i-a dat lui Iureș acest Don Quijote e cu patru ani mai tânăr și a ajuns la teatru pe o ușă lăturalnică. Alexandru Dabija s-a născut în 1955, în Neamț și visase la început să se facă actor. Pe drumul dintre Piatra Neamț și București, înainte de admitere, a băut două beri reci și și-a pierdut vocea, așa că la examen n-a mai putut recita textele pregătite. Întâmplarea aceasta măruntă a împins un actor ratat către regie. A debutat în 1976, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, cu „Răfuiala” de Philip Massinger, și a luat din prima premiul pentru cel mai bun regizor al anului. S-a descris dintotdeauna cu o modestie care ascunde orgoliul. Actorii îl iubesc fiindcă, spune el, construiește împreună cu ei, nu îi așază ca pe niște pioni pe tablă. A condus ani buni Teatrul Odeon și a montat în toată țara. Târziu, spre bucuria cinefililor, a devenit și actor în filmele lui Radu Jude, de la „Aferim!” la „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, roluri pentru care a luat de două ori premiul Gopo. La Sibiu, Vișniec i-a recunoscut o calitate aparte: aceea de a fi montat texte „din neantul literaturii”, uitate de toți, scoțând la suprafață ironia și umorul drept căi de cunoaștere.
Multe dintre firele după-amiezii s-au strâns, până la urmă, în jurul limbii române. Vișniec, care a învățat să o redescopere tocmai depărtându-se de ea, a numit-o vulcanică și ambiguă. Pentru Iureș, ea e cu totul altceva, o moștenire de carne și de sânge. „Dacă m-am născut vorbind-o, evident că m-a purtat. Mă simt bine, e mama, e maica domnului”, a spus actorul, care a povestit, amuzat, că odată, după ce rostise fraza asta în public, a primit în dar o Biblie. Dragostea lui pentru rostire ascunde și o neliniște: „Sunt mai mulți consumatori de limbă decât contributori”, a observat el. Întrebat despre vocea care l-a slujit o viață, a răspuns sec, spre hazul sălii: „Sunt două corzi, una mai mare și una mai mică”. Și a recunoscut un obicei pe care îl ține de decenii, citind cu glas tare tot ce-i cade în mână: „pare o nevroză, dar nu e”, a adăugat el.
Pentru Dabija, dragostea de limbă are o muchie pe care n-o ascunde, una polemică. Limbile suferă dintotdeauna de barbarizare și de influențe, a spus el, însă culturile mici plătesc mai scump. Într-o societate pe care a numit-o precară, cuvintele ajung uneori doar să reziste, în loc să mai exprime ceva. „Trebuie să lupți pentru a păstra ceea ce cu înverșunare ți se ia”, a punctat regizorul. A doua pierdere pe care a deplâns-o ține de o specie aproape stinsă, cea a „însoțitorilor de teatru”. Sunt criticii care stau aproape de scenă și care îi spun publicului că acolo se întâmplă ceva, altfel decât prin cronica de a doua zi. Modelul pe care l-a numit a fost George Banu, marele comentator româno-francez al teatrului european, plecat dintre noi în 2023. În lipsa unor asemenea însoțitori, a constatat Dabija, „totul pare mai neimportant, mai dezlânat”. Aici conversația a atins ceea ce face teatrul de neînlocuit, într-un an în care întrebarea asta apasă pe toată lumea. Curând, a avertizat Dabija, se vor putea face filme cu Iureș fără ca Iureș să mai fie acolo. Spectacolul, în schimb, rămâne „mereu o întâlnire între niște oameni vii”. Într-o ediție așezată sub semnul sufletului, fraza a sunat ca un crez: scena drept ultimul loc în care prezența nu poate fi încă falsificată, în care doi oameni se adună laolaltă și se prefac, împreună, că sunt altundeva.
Vișniec l-a întrebat pe Iureș cum a reușit, de-a lungul vremii, să refuze roluri pe care alții le-ar fi apucat lacom. Răspunsul a venit dinspre instinct, nu dinspre socoteală. Actorul s-a asemănat cu un copil care se abate o clipă din drum ca să vadă ce-i cu copacul de pe margine, apoi se întoarce la cărarea lui. A spus nu unor scene la Londra cu o întrebare care îl cuprinde întreg: „De ce să-mi pun creierul în cizmă spaniolă ca să joc poetul din «Cercul de cretă caucazian», când pot juca Beckett în limba mea, acasă la mine?”. Spre sfârșit, lumina conversației s-a schimbat. Iureș a observat că ne-am obișnuit să ne presimțim catastrofele și că filosofii se hrănesc din asta, dar ceea ce îl tulbură cu adevărat e altceva: „Catastrofele nu ne mai unesc. Abia asta e îngrijorător”.
Vișniec a încheiat cum începuse, cu emoție, mulțumindu-le celor doi pentru anii lor de teatru și sperând, „așa cum zicea poetul”, că „nu mor caii când vor câinii”. Replica lui Iureș a smuls ultimul hohot din sală: „Ce poet? Aș vrea și eu să știu”. Și, în aplauze, portretul pe care îl tot adunaserăm bucată cu bucată a rămas, ca toate portretele care merită timpul și atenția noaatră, neterminat. Pe 24 iunie, când „Don Quijote” s-a mutat pentru o zi la Sibiu, poate va mai cădea o bucățică la locul ei.
