Titlul piesei e o capcană, și e bine să știi asta înainte să intri în sală. „În om, totul trebuie să fie minunat” e o replică furată din Cehov: în „Unchiul Vanea”, doctorul Astrov spune că într-un om totul ar trebui să fie frumos, și chipul, și hainele, și sufletul, și gândurile. La Cehov, fraza sună a reproș, dar la Sasha Marianna Salzmann, scrisă deasupra unei povești despre oameni pe care istoria i-a dezbrăcat de profesie, de statut și de țară, devine o pretenție aproape crudă. Cum să fie totul minunat într-un om căruia i s-a luat lumea de sub picioare? Salzmann știe despre ce scrie. S-a născut în 1985 la Volgograd, a copilărit la Moscova și a emigrat cu familia în Germania în 1995, la zece ani. Identitatea, migrația și apartenența îi traversează toată opera, de la primele piese montate la Maxim Gorki Theater din Berlin până la romanele nominalizate la Deutscher Buchpreis. „În om, totul trebuie să fie minunat” pornește de la romanul ei din 2021, distins cu Premiul Heinrich Heine, pe care l-a adaptat pentru scena de la Thalia Theater Hamburg împreună cu regizorul Hakan Savaş Mican. La Sibiu, textul a ajuns în lectura pusă la cale de Petra Rațiu, în traducerea lui Ciprian Marinescu.
Povestea urmărește două femei care, la începutul anilor ’90, după prăbușirea Uniunii Sovietice, emigrează din Ucraina în Germania cu fiicele lor. Ajung într-o Germanie abia reunificată, nesigură pe ea, care le tolerează fără să le primească de tot. Medici, intelectuali și dansatori ai unui sistem dispărut peste noapte, oamenii aceștia sunt, în cuvintele piesei, „învinșii istoriei”, condamnați să-și reconstruiască o viață de la zero. În centru stă relația dintre generații: mamele, crescute într-o cultură a supraviețuirii și a compromisului, și fiicele lor, formate într-o Europă liberă pe care n-o pot moșteni cu totul, fiindcă nu-și mai înțeleg rădăcinile. Piesa se deschide cu o masă în familie și cu băutură, iar primul lucru pe care îl auzi e o glumă disperată: „De ce bem? Ca să uităm măcar pentru o clipă că trăim în cel mai bun loc din lume”. De aici încolo, Salzmann lucrează exact pe muchia asta, între comic și catastrofă. Personajele se ceartă pe ce scrie pe ambalajul de Salo, slănina sărată vândută în Germania ca „specialitate italiană”, fiindcă pe steagul ucrainean nimeni nu se mai uită. Când văd tricolorul italian, oamenii se gândesc la Dolce Vita. Când văd steagul ucrainean, spune unul dintre ei, se gândesc la morți, iar altul, batjocoritor, adaugă: la uleiul de floarea-soarelui care lipsește de pe rafturi. Râzi, apoi îți piere râsul, fiindcă în spatele glumei stă un întreg război. Bunicul rămas în urmă refuză să mai plece de nicăieri. A mers pe jos de la Mariupol până la Don, s-a oprit la Rostov și a hotărât că acolo rămâne. „Aici am tot ce-mi trebuie”, spune el, povestind cum a supraviețuit cu ciuperci și apă, ca baba din poveste care face supă din secure. La Salzmann, tandrețea și ororile stau în piesa asta la aceeași masă.
Cea mai frumoasă imagine a textului vine dintr-un joc video pe care îl descrie Nina, una dintre fiice. Există acolo o zeitate cu picioarele răsucite, cu călcâiele întoarse spre față, ale cărei urme din pădure nu arată niciodată încotro a mers, fiindcă tălpile ei sunt îndreptate spre trecut. E figura migrantului prins între lumi, fără să mai poată ști unde duce drumul, cu pașii pictați mereu înapoi. Salzmann o lasă să bântuie toată piesa, ca pe o spaimă care îți răsucește picioarele în somn și te prinde, definitiv, între lumi. Tot aici răsare și fraza-titlu, aruncată de Aljona în cea mai dureroasă scenă a textului, una despre memorie, despre corpul îmbătrânit și despre refuzul de a fi privit. „În om, totul trebuie să fie minunat”, spune ea, jumătate batjocoritor, jumătate ca un blestem, în timp ce Lena o roagă, simplu: „Uită-te la mine”. Promisiunea cehoviană a frumuseții perfecte se ciocnește de două femei care nu mai pot fi pentru cealaltă ceea ce au fost, și se face țăndări.
„În om, totul trebuie să fie minunat” a încheiat în forță un modul de spectacole-lectură care, anul acesta, a fost pe bune unul dintre cele mai consistente de la Sibiu. Cele șase texte selectate de Claudia Maior și adunate în antologia Festivalului acoperă o hartă întreagă: o sufragerie japoneză la Toshiki Okada, douăsprezece mic-dejunuri spaniole la David Caiña, un imperativ catalan la Victoria Szpunberg, un „aproape om” norvegian la Kathrine Nedrejord, fresca germano-ucraineană a lui Salzmann și un dicționar românesc de revoluții semnat de Alin Uberti și Narcis Zamfir. Te poți așeza pe același scaun, în aceeași sală de la Casa Artelor, și să faci înconjurul dramaturgiei contemporane a lumii într-o săptămână.
Marea reușită a echipei a fost că niciuna dintre aceste lecturi n-a fost citită pe fugă. Actorii de la Radu Stanca au intrat în texte primite cu puțin timp înainte și le-au dat viață cu o seriozitate de premieră, regizori precum Petra Rațiu, Bobi Priop sau Bogdan Sărătean au pus structură acolo unde alții ar fi lăsat lucrurile în voia lor, iar traducătorii au tras din greu ca aceste piese să respire firesc în română. Bobi Pricop a ținut, lectură după lectură, conversațiile de după, transformând fiecare întâlnire într-un atelier deschis despre cum se naște un text și de ce a fost ales tocmai el.
Aici e tot câștigul secțiunii, dincolo de piesele în sine. Un spectacol-lectură te face complice. Lipsa decorului îți dă ție sarcina de a construi lumea, din câteva voci și din imaginație, iar apropierea de actori, la câțiva metri, fără rampă între voi, îți aduce teatrul înapoi la materia lui dintâi: cuvântul rostit. Pleci de la o asemenea după-amiază cu un text pe care altfel poate nu l-ai fi întâlnit, cu un strat de istorie pe care nu-l știai și cu sentimentul rar că ai fost printre primii care l-au auzit în limba ta. Antologia rămâne pe rafturi mult după ce se sting luminile, ca o dovadă că munca asta nu se evaporă odată cu festivalul. Tema din acest an, Sufletul, și-a găsit în spectacolele-lectură una dintre cele mai discrete și mai puternice oglinzi. La Salzmann, sufletul e tocmai ce nu poate fi „minunat” la comandă: e memoria care doare, e dorul după un oraș care poate nu există, sunt picioarele întoarse spre trecut, purtându-ne mai departe printre lumi.
În om, totul trebuie să fie minunat
de Sasha Marianna Salzmann
Regia: Petra Rațiu
Traducerea: Ciprian Marinescu
Cu: Emőke Boldizsár, Johanna Adam, Fatma Mohamed, Vivianne Havrilla, Ada Bicfalvi, Cătălin Neghină, David Cristian
Eveniment moderat de Bobi Pricop
Articol redactat de Șerban Suciu, Content Specialist FITS 33
