Cum poți începe să vorbești despre un război din care nu faci parte, un război de care ai auzit mai mult pe platformele de social media decât la știri? Începi să vorbești despre cei care sunt încă aici, cei care își spun povestea. Spectacolul „Sunt încă aici” adus de Artists On The Frontline, bazat pe viața lui Ahmed Tobasi și interpretat tot de acesta ne aduce față în față cu realitatea și brutalitatea unei vieți petrecute în inima războiului. Echipa creativă formată din Lanre Malaolu (coregrafie), Sarah Beaton (scenografie), Andy Purve (light design), Jess Bernberg (light design), Max Pappenheim (sound design), Samra Bulbol (cirector tehnic), Eyas Younis (traducere în arabă), Amiee Leonard (vocal coach), Hassan Abdulrazzak (autorul) și Zoe Lafferty (regia) au creat împreună cu Ahmed Tobasi (protagonistul) o scurtă biografie portabilă care a reușit să stârnească lacrimi în ochii spectatorilor, inclusiv mie.
Nu este vorba de politică, este vorba de umanitate. Este vorba despre copilăriile pierdute pe marginile războiului, despre confortul pe care noi (cei din zonele de pace) îl subapreciem, despre vise și talentele care au fost pierdute în fața unor gloanțe înainte ca măcar să apuce să prindă rădăcini. Este vorba despre cei care și-au pierdut viața și cei rămași care le spun povestea, dar și despre cei ale căror povești nu le vom mai auzi niciodată pentru că nu a mai rămas nimeni să le spună.
Copiii vor încerca să fie copii indiferent de circumstanțele în care se află. Se vor juca fotbal, indiferent dacă au o minge sau nu, se vor îndrăgosti nebunește la întâmplare și nu vor uita niciodată, vor pretinde că sunt mari actori, vor face prostii, și se vor urca pe motociclete. Marea diferență este că în zone precum Palestina și frontul din Israel, acestor copii nu li se permite să aibă vise copilărești, să se vadă mari fotbaliști sau mari actori pentru că sunt împovărați încă de la început cu cele mai crunte adevăruri și situații pe care le întâlnim în lumea noastră: sărăcia, foametea, violența, războiul, moartea, și nedreptatea de a fi născut în mijlocul lor. La doar 17 ani, Ahmed este tras în rezistența împotriva forțelor israeliene, vede cum unul dintre camarazii săi este împușcat în cap, nu își poate lua la revedere, și ajunge să fie capturat, rămânând în închisoare pentru următorii 4 ani. Mă uit la mine, la colegii mei, care abia am împlinit 18 ani, și mă gândesc cât de norocoși suntem că cele mai mari probleme ale vârstei noastre sunt în general examenul de bacalaureat, facultatea la care vrem să mergem și viitorul pe care vrem să îl avem. Cei 4 ani pe care Ahmed i-a petrecut în închisoare, majoritatea dintre noi îi vom petrece în facultate, și așa cum există mereu un coleg care decide să facă o altă zi plictisitoare la liceu sau la cursuri mai distractivă, acesta și-a folosit pasiunea pentru teatru ca să aducă zâmbetul pe buzele celorlalți prizonieri, folosind materiale găsite în jur pentru a-și crea recuzita necesară. Și deși a fost filmat, iar consecințele puteau fi devastatoare pentru el, a reușit să ofere un strop de speranță și bucurie într-un loc unde aceste concepte deveniseră doar niște amintiri înstrăinate. Totuși, Ahmed ar fi putut fi, în același moment, într-o școală de actorie, dacă ar fi avut norocul de a se naște altundeva, și asta face parte din tragedia războiului.
Când am călătorit prima dată în vestul Europei, am rămas împietrită de culorile pe care le vedeam. De clădirile întreținute, fără vopsea scorojită. De străzile curate, de copacii ce se înălțau și umbreau strada și răcoreau asfaltul încins. Mi s-a spus că reacția mea este exagerată, că este doar un oraș bine întreținut, și pentru o scurtă vreme am crezut că poate au dreptate, dar în timpul spectacolului, atunci când Ahmed ne împărtășește șocul pe care l-a avut ajungând în Europa pentru prima dată, am știut că nu eu eram cea care greșește. Subapreciem faptul că avem șansa de a vedea lumea, că nu trebuie să ne minunăm la fiecare clădire colorată pe care o vedem, că atunci când ne gândim la cuvântul „avion” ne gândim la vacanțe în Grecia sau Italia, nu la potențiale bombardamente. Noi am crescut văzând avioane comerciale zburând deasupra parcului, la fel cum Ahmed a crescut văzând avioane de război deasupra nisipului, dar pentru o vreme am fost în același loc, în aceeași cameră și parcă greutatea nedreptății a devenit de nesuportat.
Atunci când Ahmed și-a lipit propriu poster lângă cele a oamenilor pe care i-a pierdut, am știut că o parte din el a murit odată cu ei, că nu poți rămâne complet după atâtea pierderi. Văzând copilul fetei pe care a iubit-o în tinerețe, s-a întrebat ce viitor va avea el, oare va rămâne și va lupta? Oare va reuși să plece și el în Europa? Cum îl vor primi oamenii dacă o va face? Iar eu m-am întrebat ce pot face pentru a mă asigura că povestea lui va înceta să se repete, și astfel am ajuns să scriu acest articol, care deși nu are puterea de a termina un război, poate va reuși să vă aducă aminte că toți merităm să creștem în siguranță și că ignorând ceea ce se întâmplă în lume și resemnându-ne cu ideea că nu putem face nimic este exact modul prin care istoria continuă să se repete.
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
