„Cântăreața cheală” a fost scrisă de Eugène Ionesco în anul 1948, un dramaturg româno-francez ale cărui opere sunt adesea puse în scenă în cadrul FITS, fiind o prezență constantă în repertoriile teatrelor din România și nu numai. Spectacolul a fost regizat de Andreea J. Darie, actriță a Teatrului Municipal Bacovia și de Octavian Jighirgiu, regizor al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.
Distribuția este formată din actorii de la aceeași universitate ieșeană: Emilian Andrei, Petre Sapojnic, Andreea Rusu, Marius Mihăilă, Andreea Stratulă, Leonard Petrași, Otilia Rojniță, Irem Simay Bulut, Emanuel Stempel și Ion Ababei, iar subiectul aduce în prim plan două familii engleze care întruchipează disfuncționalitățile societății moderne și incapacitatea de a comunica.
Primul meu gând când am intrat în sală a fost că spectacolul urmează să fie destul de abstract, dar nu neapărat într-un mod previzibil – decorul minimalist, proiecțiile de ceasuri și luminile puternic colorate au dat impresia de o piesă improvizată, simplă. În plus, nu reușeam să-mi dau seama ce legătură are cu denumirea spectacolului. Cu toate acestea, toate aceste elemente au întărit ideea de neînțelegere între oameni, cum discuțiile devin, și ele, abstracte, până la urmă, cum mesajul transmis ajunge să se piardă în vorbe rostite greșit.
Familia Smith, formată dintr-un cuplu marcat de lipsa de comunicarea dintre ei, primește o vizită neanunțată de către familia Martin – doi oameni care, așteptând să fie primiți în vizită, își dau seama că sunt, de fapt, soț și soție. Aceștia încep să se întrebe în mod absurd de unde se cunosc, plecând de la faptul că s-au văzut în tren și ajung la concluzia că dorm în același pat. Pe parcurs, apar din ce în ce mai multe personaje, precum pompierul cu sarcina lipsită de sens sau menajerele ce intervin neașteptat.
Deja de la începutul spectacolului, personajele prezintă gesturi repetitive, mecanice, mișcându-se precum un orologiu. Pe parcursul piesei, această coregrafie precisă accentuează lipsa de autenticitate din viața lor, dând impresia ca sunt blocați într-o rutină repetitivă, neavând capacitatea de a judeca singuri sau de a acționa în afara tiparului. Personajele schimbă replici aparent normale, dar dialogul devine din ce în ce mai lipsit de sens, ajungând la final să fie format numai din onomatopee, ceea ce denotă cu atât mai tare lipsa extremă de comunicare a societății din ziua de astăzi. Mesajul esențial al textului ionescian transmite faptul că lumea vorbește mult, dar nu comunică cu adevărat.
Cântăreața cheală nu m-a făcut să mă gândesc la conflictele dintre cupluri, acestea apar în orice relație; m-a făcut să mă gândesc, mai degrabă, la lipsurile ce vor apărea în societate, din ce în ce mai proeminent. Deși este greu de zis cum se vor schimba lucrurile, viața socială se va degrada probabil, semnele existând deja. Individul nu se mai vede compatibil cu ceilalalți, își găsește cu greu cuvintele, așa că alege, mai degrabă, să se interiorizeze. Apoi, lipsa de exprimare duce la conflictele ce se observă și în spectacol, la acele discuții nesfârșite și fără sens. Cred că oricine a urmărit spectacolul se poate regăsi într-o oarecare măsură; cu toții avem dificultăți în a ne găsi cuvintele, în a cohabita cu persoanele dragi, care ne pot pune uneori limitele la încercare, sau chiar în a ne înțelege dilemele și gândirea. Ea rămâne relevantă chiar și după 80 de ani deoarece sunt probleme de bază ale unei comunități, iar acestea nu numai că au rămas prezente și azi, ci continuă, din păcate, să crească. Mi-a făcut totuși plăcere să văd cât de fidel au portretizat actorii aceste problematici, reprezentând foarte bine viața reală, ceea ce poate fi o cale bună spre gândirea publicului, de a-i provoca să reflecte asupra sinelui și să se regăsească în personaje, tocmai pentru a încerca să facă o schimbare.
Într-un final cred că am reușit să pun cap la cap ce înseamnă Cântăreața cheală – poate se referă la faptul că oamenii încearcă să comunice ceva, să se exprime, să cânte, dar sunt neascultați, neînțeleși din cauză că oamenii aud sau văd doar ce vor ei să înțeleagă, privesc doar exteriorul situației, observă chelia, în loc de profunzimea mesajului. În orice caz, sunt de părere că prin astfel de reprezentații se poate ajunge la o oarecare schimbare. Prezentând o problemă direct, fără ocolișuri, într-un mod orientat direct către societate, lucrurile pot merge într-o direcție mai bună, chiar dacă doar pentru o zi.
Articol redactat de Emma Ciutureanu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare FITS, și editat de Șerban Suciu
