Doi artiști de pe maluri diferite ale Mediteranei aduc la Sibiu un spectacol despre figura tatălui și despre corpul care ține minte. Înainte de orice scenă, Mohamed El-Khatib și Israel Galván își descoperă un teren comun în pasiunea pentru fotbal: unul ține cu PSG, celălalt cu Sevilla. Apropierea pare aproape întâmplătoare, însă din ea s-a născut o producție întreagă, Israel & Mohamed, ajunsă acum la Sibiu, în cea de-a 33-a ediție a FITS, ediție așezată sub semnul temei SUFLET. Dialogul cu cei doi artiști, moderat de Matei Vișniec, a pornit tocmai de la acest teren comun.
În spatele mingii stă o întrebare mai grea. Cei doi artiști, veniți din familii tradiționale și religioase, povestesc cât de greu le-a fost să apară în fața părinților așa cum sunt cu adevărat. El-Khatib a trecut la un moment dat pe la casa lui Galván și a recunoscut acolo un chip familiar: „am zis că tatăl lui zici că e tatăl meu”. Spectacolul își face din această recunoaștere materie: doi fii care își confruntă tații, sub privirea lor, transformându-și corpurile în arhive vii.
Israel Galván vine pe lume la Sevilla, în 1973, fiu al dansatorilor José Galván și Eugenia de los Reyes. Crește în atmosfera tablao și a academiilor de dans, unde își însoțește tatăl de la cinci ani, deși abia spre 1990 își descoperă vocația. De atunci, parcursul lui a fost al unui artist care a împins flamenco-ul spre marginile lui: La Metamorfosis, după Kafka, sau Lo Real, o reflecție asupra genocidului romilor sub regimul nazist, distinsă în 2014 cu trei premii Max. La Sibiu, dansatorul vorbește despre flamenco ca despre un mod de a fi, nu despre o tehnică: spune, în glumă, că până și taxi-urile și le cheamă „în stil flamenco”. Reputația lui de neîmblânzit s-a consolidat la fiecare montare. În 2017, la Avignon, în Curtea de Onoare a Palatului Papal, La Fiesta a stârnit deopotrivă aplauze și huiduieli, o reacție pe care Galván o privește fără teamă. Despre rădăcinile dansului său, el desenează la Sibiu o linie care leagă flamenco-ul de lumea romă și, mai departe, de India: „cred că există o legătură acolo”, spune, evocând firul care i-a făcut familiar un loc în care nu fusese niciodată.
Mohamed El-Khatib pornește dintr-un alt capăt al Mediteranei. Născut în 1980, lângă Orléans, într-o familie de imigranți marocani (tatăl muncitor în fabrică, mama femeie de serviciu), a fost la un pas de o carieră de fotbalist: a purtat tricoul echipei de juniori a Franței, însă două rupturi de ligamente încrucișate i-au închis acest drum. A urmat Sciences Po și un doctorat în sociologie, formație care i-a modelat un teatru documentar, hrănit din Bourdieu și din atenția pentru oamenii rareori aduși pe scenă. Notorietatea i-a adus-o Finir en beauté, spectacolul despre moartea mamei sale, încununat în 2016 cu Marele Premiu pentru Literatură Dramatică. De acolo, opera lui a urmărit familia și moștenirea sub forme mereu schimbate. În Moi, Corinne Dadat a pus față în față o femeie de serviciu și o dansatoare care își cântăresc corpul, singura lor diplomă; în Stadium a adus pe scenă zeci de suporteri ai clubului Lens. Tot dintr-o pierdere s-a născut și filmul Renault 12, un road-movie al doliului între Orléans și Tanger, urmat în 2025 de retrospectiva Le Grand Palais de ma mère, un altar deschis tuturor mamelor.
Pe scena de la Sibiu, cei doi nu caută să-și ascundă diferențele. Galván vorbește din corp, El-Khatib din cuvânt, însă amândoi pleacă de la aceeași dificultate: aceea de a sta în fața taților fără măști. Mohamed amintește, cu umor, o solidaritate veche dintre marocani și români, dusă cândva de Renault-urile 12 supraîncărcate care făceau naveta între Maroc și Franța. Sub semnul temei SUFLET, întâlnirea lor capătă un sens în plus: ceea ce moștenim de la un tată și ceea ce facem, în cele din urmă, să fie parte din noi. Despre moarte, Galván are o formulă pe care a rostit-o și la Sibiu: „se dansează cu bucurie”, fiindcă „din morți cresc flori”. În spectacolul lor despre tați, cei doi par să caute exact asta: un fel de a duce mai departe ceea ce au primit, fără să rămână prizonierii acelui lucru pe care niciunul nu-l poate numi până la capăt.
