Cu o seară înainte, pe 26 iunie, Fanny Ardant stătea învăluită în întuneric, la capătul monodramei Cassandra, ascultând tăcerea sălii pline a Filarmonicii de Stat Sibiu. A doua zi, în dialog cu Matei Vișniec, a vorbit despre acea tăcere ca despre un dar: „Mi-a plăcut mult că publicul a știut să demonstreze și tăcere. Eram învăluită în întuneric la final și am simțit toată căldura publicului”. Vocea aceea de alto, gravă și ușor răgușită, care i-a fost la început un obstacol și i-a devenit semnătură, a umplut Sibiul cu o seară mai devreme. Acum, la Forumul Democrat al Germanilor, actrița franceză deschidea o altă cameră, aceea a propriei biografii.
Cassandra lui Michael Jarrell, monodramă pentru actriță și orchestră compusă pe textul scriitoarei est-germane Christa Wolf, o însoțește pe Ardant de ani buni. Wolf rescrisese mitul troian dinspre cei învinși, răsturnând privirea triumfătoare a lui Homer. Pasiunea pentru Iliada venea însă din adolescență. „De pe la 13-14 ani, am fost pasionată de Iliada, toate aceste povești spuse de mii de ani”, și-a amintit actrița. Propunerea unui regizor din Lausanne, de a juca monologul acompaniată de orchestră, a întâlnit o imagine pe care o căuta demult, aceea a unei Cassandre care „luptă ca Don Quijote împotriva morilor de vânt”. Vișniec a adus în discuție tensiunea geopolitică a momentului, observând cum, în această atmosferă, vocea Cassandrei se aude altfel. Ardant a răspuns vorbind despre fragilitate: „Mi se pare că lumea e fragilizată, extrem de fragilizată”. Privește societatea cu precauție, crede în acțiunea individuală, alături de cea colectivă. Tendința de a-i considera dușmani pe cei care gândesc altfel o neliniștește, fiindcă din ea se nasc urletele pe care nimeni nu le mai înțelege.
Născută la Saumur în 1949, crescută la Monaco, fiică a unui ofițer de cavalerie ajuns guvernator al palatului princiar, Fanny Ardant a fost mezina unei familii cu cinci copii. A studiat științe politice la Aix-en-Provence, deși educația ei adevărată se petrecuse mai devreme, în lectură. Vișniec, care parcursese pentru această întâlnire cartea lui Pascal Louvrier Fanny Ardant, une femme amoureuse, i-a propus o imagine: o ursitoare i-ar fi dăruit o voce nemaipomenită, o alta un zâmbet, iar a treia un instinct al libertății. Actrița a primit ideea cu rezervă, apoi a întors-o pe dos.
„Nu știu dacă ne zbatem pentru a fi liberi, dar știu sigur că nu primim libertatea în dar. Libertatea se învață”, a spus ea. Lecția ei venea de acasă. Când se plângea de școală, tatăl ei îi răspundea că învățătoarea nu știe nici ea mare lucru, și astfel a aflat de mică un adevăr pe care l-a păstrat: autoritatea poate fi contestată. Universitatea i-a plăcut tocmai pentru dezbateri și pentru plăcerea de a intra în contradicție cu ceilalți. Pentru ea, libertatea decurge dintr-un fapt simplu, acela că viața e una singură: „Cel care e liber e câștigătorul. Chiar dacă prețul e scump, chiar dacă ne-am făcut dușmani.” Întrebată ce citea la 15-16 ani, a evocat literatura franceză și, cu o căldură aparte, pe cea rusă. Acolo descoperise umbra și lumina, binele și răul, într-un teritoriu moral mai bogat decât orice manual. Lipsită de prieteni, găsise în cărți un fel de drog: „Citeam ca să evadez, ca să îmi regăsesc ecoul”. Balzac avea să-i deschidă apoi marele subiect, dragostea, pe care Ardant îl așază în centrul oricărei vieți.
La femme d’à côté, filmul lui François Truffaut din 1981, i-a deschis un drum pe care îl bănuia abia după mulți ani de teatru. Regizorul o ceruse fără ezitare, iar despre întâmplarea care decide o carieră, actrița păstrează o credință netulburată: „Da, șansa, coincidența are ceva misterios. E ceva impalpabil”. Refuză ideea unei vieți calculate ca un mecanism și preferă imprevizibilul. Premiile le primește cu un soi de ironie tandră. César-ul pentru cea mai bună actriță, câștigat pentru comedia Pédale douce, l-a comparat cu o bucurie de școlar: „durează 3 minute, te bucuri, e ca o bijuterie. O pun, o port și aia e tot”. Aceeași independență a împins-o, la un moment dat, să refuze Hollywoodul, spunând public că „mai bine m-aș duce în Rusia”. I se prevestise atunci sfârșitul carierei. Faptul că predicția a dat greș o amuză și astăzi, iar argumentul ei rămâne unul de bun-simț, împrumutat de la Cicero: mai bine primul în satul tău decât al doilea într-un oraș mare.
Felul în care își alege rolurile seamănă cu un instinct animal. Deschide scenariul și caută un miros, „ca un câine care simte mirosuri”. Dacă mirosul e acolo, cele câteva luni de filmare devin o fericire pe care nu o negociază cu nimeni, nici cu regizorul, nici cu colegii. Plăcerea poveștii e condiția dintâi, relația cu echipa vine după. Tocmai de aceea a refuzat regizori importanți, fiindcă, mărturisește, crede în prezent mai mult decât în reușită: „Cred în fericire. Măcar acele două luni de bucurie: să filmez un film care îmi place”. Aici a rostit imaginea care a dat tonul întregii întâlniri. Un rol care opune rezistență seamănă cu o casă a cărei stăpână nu a vizitat toate camerele. „E o cameră la mansardă, sau în pivniță. E un lucru irațional care îți scapă”, a explicat ea, ceva ce nu apucase să construiască și care se cere descoperit în jocul cu ceilalți. Privirile actorilor din fața ei declanșează ceva ce înainte nu exista, motiv pentru care le spune partenerilor, în teatru și în film deopotrivă: „faceți ce vreți cu mine!”. Necunoscutul o atrage și când totul e organizat de dinainte, mărturisește că simte cum se stinge miza.
România apare în povestea ei pe mai multe căi. Una trece prin Callas Forever, filmul lui Franco Zeffirelli în care a interpretat-o pe Maria Callas și pentru care a filmat mult la Buftea. Amintirea a rămas luminoasă: s-a întors în Franța vorbind numai despre filmări și despre români, iar despre hotelul de la Buftea povestește și acum cu nostalgie. Sentința ei despre acel rol e fără echivoc: pentru o actriță, să o joci pe Callas e altceva. Cealaltă cale trece prin regie. Cendres et sang, debutul ei în lungmetraj din 2009, s-a turnat în România, în coproducție franco-româno-portugheză, după un text al lui Ismail Kadare. Acolo a lucrat cu Olga Tudorache, pentru care filmul avea să fie și ultimul, și a păstrat o imagine pe care a descris-o ca pe o întâlnire extraordinară: emoția citită pe chipul marii actrițe. Distribuția aduna nume precum Ion Besoiu, Tudor Istodor (prezent în toate cele trei filme regizate de ea), Răzvan Vasilescu și Mădălina Constantin. Bănuia că românii o priveau cu o anume curiozitate, o actriță venită din Franța fără o boabă de română, însă simțea între ei „tradiția noastră comună”. Despre Le Divan de Staline, al treilea film al ei, a vorbit prin prisma unei convingeri care îi structurează întreaga practică: „Dacă ai mai puțini bani, ai mai multe idei”. Lipsa banilor, departe de a o speria, întreține uneori creativitatea. Recepția împărțită a publicului nu o destabilizează, fiindcă, recunoaște ea cu seninătate, nu citește presa și nu se uită la filmele în care joacă. Motivul e unul de onestitate: vrea să rămână mereu sinceră, să nu se simtă vreodată impostoare.
Vișniec a întins discuția către cinematograful francez și către felul în care acesta a rezistat presiunii Hollywoodului. Ardant pune meritul pe seama unei politici de stat, a unui minister al culturii care a tratat filmele americane la fel ca pe cele iraniene sau românești. Strategia americană i se pare lucidă, distribuția la prețuri mici, una care a inundat ecranele, iar răspunsul ei e o pledoarie pentru circulația liberă a filmelor, ca oamenii să poată ajunge la alte lumi și alte culturi. A protejat cultura cu o metaforă agricolă, fără urmă de patetism: arta e partea delicată a unei recolte, iar furtuna și grindina cer ca grădinarul să știe să apere plantele. În Franța, a enumerat ea, cultura, educația națională, sănătatea și justiția merg bine, fiindcă sunt lucrurile dintâi ale unui popor, cele în care nu trebuie făcută nicio diferență între oameni.
Întrebarea finală a adus-o la cei trei copii pe care i-a crescut singură. Despre ei a vorbit ca despre o cale, nu ca despre o povară. „Copiii ne deschid calea spre un regat”, a spus, descriind felul în care un copil te apără de propria capacitate de a te distruge și te împacă, treptat, cu lumea. Tot ce primise de la ei voise să le dea înapoi, deși contabilitatea, recunoaște, i-a rămas dezechilibrată: „Cred că am primit eu mai mult de la ei decât ei de la mine”. La capătul unei ore de discuții, întâlnirea părea să fi confirmat tema acestei ediții. Sufletul, în accepțiunea pe care festivalul i-o caută de nouă zile încoace, seamănă cu acea casă din metafora ei, cu mansarda și pivnița ei nevizitate, cu o cameră în care lumina nu a intrat încă. Fanny Ardant a deschis câteva uși și a lăsat altele întredeschise, fidelă lucrului pe care l-a prețuit întotdeauna cel mai mult: necunoscutul.
