Pe scena Sălii „Faust”, într-un spațiu pe care îl simțea mult prea strâmt pentru felul lui de a lucra, Lemi Ponifasio a așezat un astronaut. Imaginea părea împrumutată din science-fiction, dar rădăcina ei cobora adânc, într-un sat din Samoa, unde un copil studia fotografiile lipite pe pereții casei: John F. Kennedy, Regina Elisabeta, Elvis Presley și Iisus Hristos. În anii copilăriei lui, capsule Apollo s-au scufundat în Pacific, în largul Samoei Americane, iar astronauții coborâți din ocean erau întâmpinați la Pago Pago de dansatori samoani. America ateriza, practic, în apele copilăriei lui.
Despre acel copil și despre drumul care l-a purtat până pe scenele lumii a vorbit pe 26 iunie, în a opta zi a FITS, la Sala Oglinzilor a Forumului Democrat al Germanilor. Octavian Saiu i-a fost interlocutor, într-un dialog purtat în engleză și tradus pe loc în română. Criticul l-a prezentat ca pe un om frumos pe dinăuntru și pe dinafară, pentru care ierarhiile rămân ceva superficial, o convenție pe care viața o desface oricum. Ponifasio s-a născut pe vremea crizei rachetelor din Cuba și recunoaște că a iubit lumea tocmai fiindcă i se părea misterioasă. „Iubesc misterul, nu explicația”, spune el, iar din această preferință crește o întreagă etică a smereniei față de tot ce ne depășește. Copil fiind, se oprea în fața unei păsări moarte și o găsea frumoasă și tulburătoare, ca o întrebare lăsată deschisă. Aceeași întrebare, „de ce exist?”, avea să rămână obsesia lui și mai târziu.
Născut la Lano, s-a mutat în Noua Zeelandă la cincisprezece ani. Acolo a dat peste o cultură nouă, peste un sistem de educație, peste o politică și peste o mulțime de probleme străine de tot ce cunoștea. Reprezentările folclorului pe care le întâlnea în orașul cel nou nu semănau cu adevărul trăit acasă: turismul cultural îi arăta lucruri pe care lui, copil, nici nu i se îngăduise să le privească. Așa s-a născut, povestește el, un soi de mit personal, acela de a nu mai da ascultare oricui. A început să se dez-educe, în căutarea unei surse de autenticitate aflate în el însuși. Sursa aceea era propriul corp, iar de aici vine confuzia celor care îl iau drept dansator, deși n-a studiat vreodată dansul sau teatrul. Prima reprezentație a făcut-o la treisprezece ani, împreună cu colegi de școală, încercând să mute pe scenă gândurile care i se învârteau prin minte. „Atunci am înțeles că asta e teatru”, rezumă el clipa la care se întoarce mereu.
Pe la mijlocul anilor optzeci trăia în Japonia, când a văzut un film cu faimoasa scenă a scărilor din Odesa. S-a hotărât pe loc: urma să meargă acolo și să danseze pe fiecare treaptă a orașului. Biletul de avion l-a cumpărat repede, însă, ajuns, a simțit că trupul lui nu aparținea acelui loc. Întâmplarea spune ceva despre felul în care a lucrat dintotdeauna, mergând după un impuls și verificându-l apoi cu propriul corp. În 1995 și-a întemeiat compania, MAU, un cuvânt samoan care numește declarația adevărului unui lucru, asumată ca efort de transformare. Ponifasio este matai, adică o căpetenie a comunității sale, iar acest rol explică mai bine decât orice etichetă artistică felul în care înțelege scena. „Când vin la Paris sau la Sibiu, trebuie să am un scop”, spune el. Călătorește cu un țel, nu ca un superstar, și descrie ce face ca pe o muncă de a destrăma iluzia lucrurilor permanente: ar dărâma teatrul și l-ar reconstrui oricând.
Una dintre cele mai neașteptate răsuciri ale dialogului a venit atunci când Saiu a deplâns un sistem educațional așezat peste tot în lume pe minte și a numit inteligența artificială un dezastru care ne ia totul. Ponifasio a întors argumentul pe dos, mărturisind că pe el tehnologia aceasta nu îl deranjează deloc și că, dimpotrivă, l-a făcut să se gândească la viața lui mai mult ca niciodată. O privește ca pe încă o unealtă, fiindcă supraviețuirea oamenilor stă, crede el, în imaginație. Frica de consecințe i se pare mai puțin importantă decât conștiința, iar adevărata primejdie o vede în altă parte: în felul în care ne distrugem comunitățile. Tocmai de aceea îl impresiona publicul de la Sibiu, cu o concentrare și o atenție pe care, în restul lumii, distragerea le-a înlocuit ca regulă.
Saiu l-a întrebat cum reușește să stea în inima sistemului și să rămână, totuși, autentic, prezent la festivalurile lumii fără să-și piardă miezul. Răspunsul a mutat discuția spre origini. „Teatrul meu nu s-a născut în Grecia sau la Londra”, a spus Ponifasio. „Teatrul meu s-a născut din strămoșii mei.” El refuză să-l trateze ca pe o școală și caută, prin el, conștiința spirituală și identitatea oamenilor, fiindcă altfel arta ajunge reprezentanta hegemoniei culturale pe care o contestă. Vorbește despre o rană, „o rană a adevărului”, și leagă adevărul de sentimentul de frumusețe care vine din simplul fapt de a fi viu. Când adună oameni pe scenă, pornește de la ceea ce vor ei să spună, iar aceștia vorbesc aproape mereu despre strămoși și despre începuturi. Amintindu-și de Grotowski, care, după călătoria în India, numea teatrul un loc al adevărului, Octavian Saiu l-a întrebat dacă teatrul lui e un asemenea loc. Ponifasio a nuanțat: artiștii cultivă spațiul în care adevărul se poate naște, iar spectacolele lui nu sunt teatru, sunt momente de existență. „Dacă un teatru nu lucrează la felul în care percepem lumea, atunci suntem cu toții în industria distragerii”.
Despre întâlnirea dintre tradiția chineză și elementele lui proprii, vizibilă în spectacolul sibian, a vorbit aproape ferindu-se de cuvântul „cultură”. Cultura, crede el, desparte oamenii, motiv pentru care preferă să se apropie de o comunitate ca un unchi, mai degrabă decât ca un artist, și să o adune laolaltă. Rolul de căpetenie trece înaintea oricărei tehnici: el îi pregătește pe cei cu care lucrează să slujească spațiul scenei și să te călăuzească prin propriul tău cosmos, în loc să se pună pe ei înșiși în lumină. Spectacolul adus la Sibiu, „Întoarcerea la stele”, l-a creat în Sichuan, alături de Wucaiyunxia Performing Arts Company, iar astronautul de pe scenă rămâne o imagine pe care nici el n-o poate explica până la capăt. Își amintește că, la aterizarea avionului în China, li se cerea de fiecare dată să închidă ferestrele aparatului, un gest mărunt și tulburător care i-a hrănit mai târziu felul de a sta pe scenă.
Pentru Ponifasio, secretul stă mai puțin în „facere”, în meșteșugul propriu-zis, cât în felul în care îți trăiești viața. „Trebuie să-ți trăiești viața într-un mod avangardist ca să poți face avangardă”, spune el. „Viața ta e arta ta.” Tot de aici vine și rezerva lui față de educație, despre care crede că îi face rău artistului, fiindcă îl învață prea mult autocontrol. Întrebat ce l-a format, Ponifasio nu invocă maeștri. În tinerețe a vrut să fie Kandinsky sau John Cage, până a înțeles că niciunul nu era el. Adevărata sursă e familia.
Și-a asumat, spune el, masca liderului, întrebându-se mereu cum pot fi auzite vocile care, din pricina colonizării, încă poartă felurite forme de rușine. Responsabilitatea de a aduce idei noi în lume o simte ca pe o datorie. Saiu a observat că, la el, conducerea înseamnă cu totul altceva decât în limbajul pe care îl moștenim de la colonizator.
La un moment dat, criticul a adus în discuție și cuvintele lui Nietzsche, care spunea că ar putea crede doar într-un dumnezeu care știe să danseze. Spre final, dialogul s-a întors la o idee pe care Ponifasio o repetă ca pe o regulă de viață: să te naști și să mori în fiecare zi. El crede că cel mai scurt drum pentru a învăța pe cineva ceva e să faceți un lucru împreună și că rostul teatrului e să dezvăluie ceva ce ne trimite înapoi la vatra comunității și a familiei. Oriunde ar merge, spune el, negociezi realitățile multiple ale lumii, păstrându-ți totodată propriul adevăr. Seamănă, adaugă el, cu pacea. Și a închis Saiu cercul cu o invitație neașteptată: i-a cerut lui Ponifasio să fie, pentru două minute, liderul și mentorul sălii, conducând publicul într-un singur gest de haka, făcut de toți deodată. Cu această chemare s-a încheiat întâlnirea. Într-o ediție așezată sub semnul sufletului, ideea unui singur trup mișcându-se laolaltă spunea poate mai mult decât toate cuvintele schimbate până atunci. Stelele din titlul spectacolului păreau, pentru o clipă, gata să se întoarcă în sală.
