„Când deschizi o fereastră, intră aer. Uneori curat, alteori rece. Dar cel mai important e că intră realitatea”. Așa s-ar putea rezuma, cu un dram de poetică simplă, filosofia Rimini Protokoll.
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este, de peste 32 de ani, locul unde teatrul se reinventează nu doar pe scenă, ci și în cuvinte. În fiecare an, seria Conferințelor FITS aduce în fața publicului figuri esențiale ale artei spectacolului contemporan – nu doar pentru a vorbi despre spectacole, ci pentru a gândi împreună cu ceilalți. Deschiderea din 2025 nu putea fi mai potrivită: pe 21 iunie, în Sala Oglinzilor a Forumului Democrat al Germanilor din România, a avut loc o conversație cu reprezentanți ai teatrului documentar european – Helgard Haug, Daniel Wetzel (fondatori Rimini Protokoll) și Ursula Gärtner (membră a colectivului) –, alături de Joachim Umlauf (directorul Goethe-Institut București), cercetătoarea Nicole Colin și regizorul Hunor Horvath. Moderatorul conferinței a fost Ionuț Sociu – dramaturg și jurnalist cultural – aflat la prima sa participare în cadrul acestui format FITS, alături de nume precum Octavian Saiu sau Mihaela Dedeoglu. Dar prezența lui n-a fost una timidă: dimpotrivă, a adus în sală energia unei voci tinere, familiare cu teatrul Rimini Protokoll nu doar din poziția de observator, ci de om implicat în conversația estetică a prezentului.
Rimini Protokoll – colectivul de creație fondat la începutul anilor 2000 de Helgard Haug, Daniel Wetzel și Stefan Kaegi – e mai mult decât un „grup de regizori”. E un laborator artistic care de peste douăzeci de ani descompune limitele dintre realitate și ficțiune, dintre documentar și poetic, dintre performer și martor. Cu o abordare ce combină rigoarea cercetării sociale cu inovația formală și cu tehnologia, Rimini Protokoll a devenit un reper pentru teatrul postdramatic, redefinind ideea de spectacol în spații neconvenționale, în muzee, în piețe, în tramvaie, în realități augmentate. Ei nu creează personaje, ci invită „experți ai vieții cotidiene” – oameni care urcă pe scenă cu propriile biografii, devenind purtători de adevăr și întrebări. Artiștii Rimini Protokoll continuă să exploreze teme precum criza climatică, migrația, transformările politice și tehnologice ale prezentului, dar și felul în care istoria personală poate deveni istorie colectivă. În acest context, prezența lor la FITS cu spectacolul Viitor pentru ?! și cu această conferință nu e un simplu eveniment festiv – e o invitație la repornirea conversației despre ce mai poate fi teatrul azi. Și despre cum se deschid, la propriu și simbolic, ferestrele scenei.
Pentru cine e familiar cu teatrul lor – sau, mai corect spus, cu „formatele scenice” semnate de Rimini Protokoll – e clar că întâlnirea de azi nu a fost una obișnuită. A fost mai degrabă o conversație despre cum se face o conversație: între generații, între biografii și tehnologie, între scene și viață.
De altfel, tocmai această fuziune între experiența reală și medierea artistică a fost firul roșu al discuției. Ionuț Sociu plasează teatrul Rimini Protokoll într-un context care, încă de la începuturi, a fost „anti-teatral” – punând pe scenă nu personaje, ci oameni reali în situații reale. Haug a răspuns definind teatrul lor drept „o constelație chimică”: „luăm elemente, le amestecăm și așteptăm reacția”. Câteodată, reacția e explozivă. Alteori, abia perceptibilă. Dar întotdeauna sinceră. Metafora ferestrei – adesea folosită de Rimini – a fost readusă în discuție: „Vrem ca teatrul să nu mai fie o cameră închisă. Vrem să se vadă de-afară”. Wetzel adaugă: „Teatrul era cândva un eveniment civic. Acum a devenit elitist. Cum redeschidem ferestrele?”
Această preocupare pentru deschidere – la propriu și la figurat – s-a resimțit și în felul în care echipa a vorbit despre perioada pandemiei. Paradoxal, aceasta a adus „una dintre cele mai creative perioade” pentru colectiv – pentru că i-a forțat să regândească felul în care creează relații. Au apărut formate digitale, dar și nevoia acută de rădăcini, de întâlniri autentice.
Spectacolul prezentat anul acesta la FITS pare că rezumă toate aceste întrebări într-o singură experiență scenică. Viitor pentru ?! – e o poveste science-fiction cu rădăcini adânci în realitate. Ursula Gärtner, o saxonă transilvăneană „cumpărată” de Germania în anii ’70, joacă un rol dublu: pe ea însăși și o serie de versiuni digitale ale sinelui, construite de AI. O piesă în care AI-ul devine partener de scenă, dar și pretext de meditație: ce rămâne din identitate când viața ți se povestește de către un bot?
Wetzel a fost tranșant: „Poate că e ultimul an în care putem râde de AI. În curând, nu va mai fi deloc amuzant”. Ursula Gärtner, mai reținută, a mărturisit că nu și-ar dori ca versiunea sa digitală să trăiască dincolo de scenă: „nu mă interesează conversații cu entități care nu pot avea profunzime”.
Apariția inteligenței artificiale în această conversație despre teatru nu a fost doar o temă de spectacol, ci și una de viață și formare. O parte savuroasă a conversației a fost evocarea anilor de formare în Gießen – locul unde s-a născut estetica Rimini Protokoll. Nu era vorba despre „școală” în sens clasic, ci despre laborator: „Am studiat inclusiv mere. Le-am lăsat să putrezească. Ne întrebam cum le poți mânca altfel. Asta era pedagogia noastră”. Un teatru al întrebării, nu al răspunsului. Al colaborării, nu al genialității solitare.
Această pedagogie a devenit, în timp, fundația unei gândiri teatrale care nu se mai limitează la scenă, ci vizează și spațiul social. În a doua parte a conferinței, invitații au discutat despre proiectul extins 4Future, în care spectacolul prezent la FITS e doar o piesă dintr-un puzzle mai mare: unul despre migrație, identitate, politici culturale și povestiri uitate. Joachim Umlauf a vorbit despre rolul instituțiilor culturale ca facilitatori de dialog civic. Nicole Colin a punctat: „Trebuie să facem vizibil ce e invizibil. Diaspora românească din Germania nu e doar necunoscută majorității germane, ci și propriei comunități”, iar Hunor Horvath a subliniat nevoia ca teatrul să nu rămână captiv în reproducerea mimetică a textelor, ci să devină un spațiu al democratizării. Ce urmează? Un raport de cercetare. O politică publică nouă. Sau, cel puțin, o nouă întrebare.
Tonalitatea personală a conferinței s-a păstrat până la final, mai ales în momentele în care tehnologia a fost pusă față în față cu umanitatea. Într-un moment sensibil al conferinței, Ursula a fost întrebată de ce nu și-ar dori ca Ursula_Bot să „trăiască” și în afara scenei. Răspunsul a fost simplu: „Pentru că nu e profund uman”. Xenia Klinge a completat cu o nuanță: „Știți ce e uman? Faptul că fiul Ursulei o va povesti mai departe fiicei sale. Asta e suficient de uman”.
Conferința s-a încheiat cu aplauze, dar și cu acel tip de liniște pe care o lasă lucrurile importante. La FITS, în 2025, întrebarea nu mai e „e teatru sau nu e teatru?”. Întrebarea e: „ce devine teatrul atunci când memoria, identitatea și viitorul sunt negociate cu un algoritm?”
Rimini Protokoll nu dă răspunsuri. Deschide ferestre.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
