Pe 23 iunie, în cadrul spectacolui-lectură de la FITS, „Mozart & Mozart”, publicul este întâmpinat cu „Rock Me Amadeus” și dansul dinamic al Cristinei Ragos la mijlocul scenei. Radu Costea și Adrian Neacșu se află fiecare în câte un capăt al sălii. Alături de ei se află și autorul textului, Éric-Emmanuel Schmitt care afirma că „m-am asigurat că se adresează tuturor, de la savantul care îl cunoaște pe Mozart până la copilul care vine cu familia să descopere pentru prima dată acest geniu universal.”
Însă cum se leagă muzica modernă a lui Falco cu textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ni se edifică de către Cristina Ragos odată cu încheierea melodiei: „Tată și fiu… Există vreo relație mai complexă decât cea dintre tată și fiu?” Să asculți acest spectacol-lectură e ca și cum ai asculta o partitură muzicală, însă construită în 7 note, așa cum viața poate fi uneori scrisă în gamă majoră… sau minoră.
Do – de la început. La început a fost Wolfi, cel care la șase ani, cocoțat pe o ladă de lemn, care dirijează o orchestră invizibilă.
Regula – tatăl dictează drumul fiului: „Un Mozart nu trebuie să fie niciodată mediocru.” și iese în evidență acest conflict între vocația fiului și voința paternă. Cât e de fapt dorința tatălui de a se împlini prin fiul său și cât este dorința fiului de a face performanță?
Miracolul – Mozart ca miracol muzical.
Fa – Momentul în care Mozart se desprinde: pleacă, iubește, scrie, în timp ce tatăl devine o voce din fundal, dar una grea. Textul atinge subtil acest dor dureros al tatălui care pierde controlul, în timp ce fiul pare că își construiește propria viață, propria carieră muzicală, propria familie.
Sol – Solitudine. Deși celebru, Mozart se simte singur. Tatăl lipsește, sau nu mai aprobă. Solitudinea nu e absență, ci o tăcere apăsătoare. Actorii din lectura scenică reușesc să redea acest vid afectiv dintre replici.
La – Lamentația. Tatăl moare. Rămâne doar vocea lui în capul fiului. Mozart compune, dar pe fundalul gândurilor se poate încă auzi copilul Wolfgang: „Vei fi mândru de mine.” Spectacolul se oprește nu pe judecată, ci pe tristețe. Rămâne ceva nerezolvat.
Si – Ultima notă e despre moștenire. Despre cine suntem dincolo de cei care ne-au modelat. Mozart devine el însuși, dar mereu în dialog tăcut cu figura tatălui. Spectacolul nu închide uși, dar deschide ecouri – ca o notă suspendată.
„Mozart & Mozart” poate că nu sunt doi oameni, ci două voci ale aceleiași partiture interioare. Câți dintre noi ne-am regăsit în conflicte fie cu părinții, fie în conflicte interne? Ce vrem noi versus ce vor părinții de la noi? Ce își dorește mintea versus spre ce tânjește sufletul? Rămân întrebări asupra cărora putem medita. Într-un spațiu în care muzica lui Mozart ne însoțește pe tot parcursul spectacolului-lectură până la Recviem, K.626, Lacrimosa, ultima parte, acesta ne ofertă ce avem nevoie: spațiu de reflecție. Nu e nevoie de orchestră ca să auzi conflictul – e suficientă tăcerea dintre două voci care s-au iubit profund, dar altfel. Mereu altfel.
