Sunt rare momentele când lecturile reușesc să se lipească de carne, de oase, de respirație – care nu mai pot fi separate de realitatea pe care o evocă. Cum nu l-am omorât pe tata și cât de mult regret asta, textul lui Mateusz Pakuła prezentat în cadrul FITS 2025 în lectura regizată de Bogdan Sărătean, este unul dintre ele. Un text dur, copleșitor și imposibil de evitat. O mărturie brutală, dar profund umană, despre degradare, iubire, neputință și furie. Într-o distribuție solidă și plurivalentă (Ali Deac, Eduard Pătrașcu, Mihai Coman, Andrei Gîlcescu, Alexandru Malaicu), lectura a fost un exemplu rar de cum teatrul poate deveni nu doar un act artistic, ci o formă de asumare etică. Emoția s-a transmis fără ornamente – cu o precizie care nu căuta compasiunea, ci solidaritatea.
Textul lui Pakuła e un document al unei agonii. Și în același timp, o întrebare etică adresată lumii: cât de mult putem suporta? Și ce înseamnă cu adevărat să iubești un om aflat în ultimele sale clipe? Într-un teatru care idealizează adesea moartea – o învăluie în metaforă, o ascunde în poezie –, Pakuła alege să o prezinte în detalii abjecte: fecale, scutece, trupuri care putrezesc în timp ce iubirea încă există. Într-un mod aproape artaudian, spectacolul te obligă să privești moartea drept ceea ce este: o realitate biologică, inconfortabilă, profund nedreaptă, dar și profund umană. În asta constă poate una dintre cele mai mari forțe ale textului: în refuzul de a cosmetiza. Subtextul întregii povești este o temă care rămâne încă extrem de sensibilă în societățile est-europene: eutanasia asistată. Spectacolul o cere explicit și o invocă constant, prin toate momentele de suferință inutilă. Prin toate zilele în care viața devine o pedeapsă, nu o prelungire. Într-o cultură în care moartea încă este tabu și controlul asupra propriei morți este refuzat legal și moral, textul lui Pakuła devine un manifest. Nu pentru moarte, ci pentru libertatea de a decide când suferința devine de nesuportat.
Paralela cu Cine l-a ucis pe tata de Édouard Louis devine inevitabilă – nu doar pentru că ambele texte explorează figura paternă în declin, ci pentru că ambii autori sunt fiii care aleg să transforme durerea în obiect politic și estetic. Dar ceea ce diferențiază fundamental cele două abordări e temperatura emoțională a scriiturii și poziționarea narativă față de tată. La Louis, povestea este o formă de disecție. Cu o luciditate rece, aproape clinică, el reconstruiește sistemul de opresiuni economice care l-au adus pe tatăl său în punctul degradării: un corp zdrobit de muncă, o minte tocită de marginalizare, o demnitate erodată de sărăcie. Textul e confesiv, dar filtrat prin lentila teoriei; discursul său – elegant și polemic. În schimb, la Mateusz Pakuła, totul se desfășoară sub piele. Dacă Louis echilibrează și acuză cu o tristețe cerebrală, Pakuła se zbate în interiorul unei iubiri imposibile. Textul său e dezordonat, ca o cameră de spital după o moarte; e strigăt și bâiguială, vină și prea multă tăcere. Acolo unde Louis pune problema sistemului – al spitalului public, al clasei sociale, al geopoliticii –, Pakuła pare să aibă o problemă cu însăși ideea de timp, de așteptare, de agonie. Nu vrea să demonstreze, vrea să ardă. Această diferență de textură – una aproape intelectuală, cealaltă viscerală – face ca cele două texte să nu se excludă, ci să se completeze. Dacă Louis ne ajută să înțelegem din afară, Pakuła ne obligă să simțim dinăuntru. Amândoi scriu despre sfârșituri, dar doar unul scrie din interiorul lor.
În contextul juridic european, doar câteva state – precum Olanda, Belgia, Elveția sau Luxemburg – permit, în mod oficial și reglementat, eutanasia asistată, iar accesul la această opțiune este condiționat de diagnostice terminale, consimțământ lucid și o birocrație medicală atent supravegheată. În majoritatea celorlalte țări, inclusiv în Polonia (țara autorului) sau România, tema este fie tabuizată, fie tratată cu o tăcere vinovată. Dezbaterea publică e rareori inițiată de medici, cercetători sau juriști, și aproape niciodată de cei direct afectați: aparținători care îngrijesc, care se frâng, care nu mai pot. De multe ori, chestiunea este blocată nu de imposibilitatea legislativă, ci de un blocaj moral – religios sau politic – care evită întrebarea esențială: cine are dreptul să decidă când viața devine de netrăit?
Aici intervine radicalitatea textului lui Mateusz Pakuła: nu ca un pamflet, nu ca o pledoarie, ci ca o implozie. O mărturie imposibil de ignorat, rostită cu durerea celui care a trăit așteptarea morții ca pe o pedeapsă comună – pentru fiu și pentru tată. Fără să moralizeze, fără să își aroge poziția de judecător, autorul demolează cu luciditate toate ipocriziile învelite în cuvinte mari: „demnitate”, „sacralitatea vieții”, „speranță”. În această piesă, speranța e doar un cuvânt gol, iar viața – o propoziție fără punct. În acest context, vocea fiului devine răcnet, lamentație, revoltă, poem și confesiune. Nu e un discurs care cere un răspuns, ci unul care cere o prezență. Să stai, să auzi, să reziști. E o literatură a sângerării controlate, în care emoția nu e manipulată, ci eliberată. Pakuła scrie ca și cum n-ar mai avea nimic de pierdut – ceea ce, de altfel, este adevărat. Ce-a fost de pierdut, s-a pierdut deja. Ce rămâne este scrisul – și poate, în urma lui, o fărâmă de înțelegere.
Într-un eseu despre teatru și prezență, Peggy Phelan scria că „teatrul adevărat nu se repetă și nu se conservă. Dispare”. Asta face și textul lui Pakuła: dispare în fiecare actor care îl rostește și rămâne în fiecare spectator care îl duce mai departe. E un performance al doliului, al durerii și al dragostei – și e exact atât cât trebuie să fie. Cum nu l-am omorât pe tata și cât de mult regret asta e o radiografie a unui fiu care trăiește trauma dinăuntru și din afară – ca personaj și ca autor. Cei care au cunoscut suferința unui părinte imobilizat, bolnav, degradat de timp, vor recunoaște exactitatea acestei scriituri. Ceilalți, poate, vor pleca cu întrebarea dacă umanitatea nu înseamnă uneori exact asta: să poți face ceva pentru celălalt tocmai când ai vrea să fugi cât mai departe de el.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
