Sunt spectacole care vin să întrebe. Altele care vin să lovească. Iar uneori, foarte rar, apar spectacole care reușesc să facă ambele lucruri în același timp – dar în costum, cu chelie falsă, ochelari de soare și soundtrack semnat Snoop Dogg. „Acest spectacol nu va trece testul Bechdel”, realizat de colectivul Off Peak Theatre de la Manchester Metropolitan University, e un astfel de caz. Timp de 40 de minute, cinci actrițe tinere și extrem de prezente se joacă de-a masculinitatea ca formă de exorcizare, caricatură și – în final – recâștigare a teritoriului.
Spectacolul funcționează ca un colaj de scene slogan, fiecare purtând un statement proiectat vizual: „dominate the space”, „make them admire you”, „go in for the kill”, etc. – ca și cum ai privi întreaga istorie recentă a patriarhatului performativ, comprimată în 40 de minute. Cele cinci actrițe – Cerys Wrigley, Saoirse Hannant-Clune, Holly Stott, Maya Lowes și Lois Adamson – se joacă de-a masculinitatea toxică într-un maraton de referințe pop, dans, mimetism, travestire și cultură meme. Uneori sunt Marlon Brando, alteori băieți de podcast misogin. Alteori sunt Romeo și Tybalt, transformați în bro-code gladiators. În mod inteligent, spectacolul nu își propune să „repare” nimic – nu caută răspunsuri, nu cere empatie. Face doar o disecție fără bisturiu – te lasă să vezi structura în toată grotescul ei. Și face totul cu un tip de umor rar: acela care lovește, dar nu rănește. Care expune fără a deveni tezist. Și care știe că satira poate fi o formă de revoltă sinceră.
Actrițele „joacă” masculinitatea toxică fără menajamente: merg ca bărbații, vorbesc ca bărbații, transpiră testosteron mimat în ritmul Drop It Like It’s Hot. Fac stand-up misogin. Se mansplain-uiesc între ele. Și apoi se sufocă – literalmente – în momentul în care tot acest sistem devine de nesuportat. Momentul de final – o cacofonie vocală în care toate vorbesc simultan, într-un haos coregrafiat – e unul dintre cele mai bun statement-uri politice pe care le-am văzut anul acesta pe o scenă.
Titlul spectacolului e deja un enunț politic: „Acest spectacol nu va trece testul Bechdel”. Dar ce e, de fapt, acest test? În esență, e un filtru informal propus de desenatoarea de benzi desenate Alison Bechdel în 1985 pentru a evidenția lipsa reprezentării feminine autentice în filme. Regulile testului sunt simple:
- să existe cel puțin două personaje feminine;
- care vorbesc între ele;
- despre altceva decât un bărbat
Puține filme – și chiar mai puține piese de teatru – îl trec. Devenit între timp standard de referință (și, din păcate, deseori o unealtă de PR mai degrabă decât de schimbare reală), testul a fost criticat și pentru simplitatea lui. Dar tocmai această simplitate îl face util: e o oglindă dureros de onestă asupra unui sistem care pune bărbații în centrul reprezentării. În acest spectacol, titlul e o ironie structurală. Pentru că spectacolul e despre bărbați – dar dintr-o perspectivă clar feministă și conștientă de codurile pe care le subminează. Femeile vorbesc, da – dar vorbesc în cod masculin. Despre putere, despre control, despre dominație, despre imagine. Și o fac mimând exact estetica care le-a exclus. Asta înseamnă să întorci logica testului împotriva lui însuși. Asta înseamnă să rescrii regulile, cu sarcasm și curaj.
Ce reușește „Acest spectacol nu va trece testul Bechdel” este să se poziționeze exact între două direcții: pe de o parte, tradiția teatrului feminist din anii ’70-’80 (cu influențe din performance activism, Guerilla Girls, ba chiar și Carolee Schneemann), pe de altă parte, cultura feministă digitală, memetică, hiper-ironică, marca GenZ. Și rareori cele două direcții se împacă atât de bine ca aici. Spectacolul e un produs al unei generații care nu mai vrea „manifest” ca pe vremuri. Care vrea show, dar și sens. Care știe că poate spune lucruri incomode râzând. Și care înțelege că reprezentarea nu trebuie să vină doar din patetism, ci și din performativitate conștientă și autoreferențială.
La final, totul se întoarce, subtil, la întrebarea de început: dacă am face ca ei, chiar am fi luați în serios? Și dacă nu, cum ne revendicăm spațiul altfel decât imitând? Finalul e simplu și extrem de puternic: fetele rămân pe scenă, în liniște. Nicio mască, nicio chelie, nicio grimasă. Doar ele. Și, în mod evident, e suficient. „Acest spectacol nu va trece testul Bechdel” nu e o teză. E un performance gândit de cineva care a crescut cu meme-uri, dar care s-a săturat să fie punchline-ul. E o lecție de activism scenic de la o generație care nu mai are timp de metafore pudice. Și, da, sunt bărbat. Și da, m-au dat gata.
Despre spectacol
Spectacolul „Acest spectacol nu va trece testul Bechdel” (titlu original: „This Show Doesn’t Pass the Bechdel Test”) a fost prezentat în cadrul celei de-a XXXII-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu de studentele Manchester Metropolitan University – Manchester School of Theatre, sub umbrela Off Peak Theatre. Cu o distribuție alcătuită din Cerys Wrigley, Saoirse Hannant-Clune, Holly Stott, Maya Lowes și Lois Adamson, performance-ul feminim revendică scena printr-un limbaj ironic, corporal și multimedia, combinând teatrul fizic cu elemente de live video, pastiche cultural și discurs activist.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
