Alin Gavrilă este Șeful producției la TNRS. Pare că că e mereu în teatru: ne-am întâlnit ori de câte ori am ajuns la TNRS. Vorbește mult la telefon și nu-mi dau seama când mai are vreme să și facă scenografii. Cumva, însă, găsește timp pentru toate, chiar și să se prezinte la începutul interviului nostru: „Sunt Alin Gavrilă. În teatru sunt din 2001. N-am crezut în viața asta că voi face scenografie. Eu am terminat Sculptură și m-am angajat aici ca artist plastic. Să fac scenografie n-am crezut! De mic am ascultat teatru radiofonic, pur și simplu visam să fac decoruri. Și am ajuns să fac decoruri”.
Ce voiați să vă faceți când erați copil?
Mecanic auto. Făceam carting, îmi plăcea foarte mult mecanica. Dar și desenam de mic. Am făcut Liceul de Arte, apoi am terminat facultatea și e foarte complicat ca sculptor. Am venit la Sibiu. De loc sunt din Aiud, județul Alba.
Care e cea mai mare provocare în toată munca dumneavoastră?
Crearea spațiilor. În continuare, la orice spațiu de joc, amprenta mea e sculptura. Spațiul de joc e sculptural, cinetic. Chiar acum lucrez la un doctorat pe tema asta, sculptura cinetică în teatru, îmi place foarte mult. De trei ani am acceptat să fiu șef de producție. Cu atata experiență în crearea decorurilor am acceptat să ajut și m-am băgat în foarte multe acte… E foarte greu dar, cu siguranță, cred că am ajutat și voi continua să ajut producția spectacolelor de teatru.
Cât de greu e să coordonezi producția unui spectacol?
Înainte era o plăcere, acum au ajuns decorurile să fie foarte multă electronica, la o mare finețe foarte curate. Nu mai sunt patinate, butaforia a dispărut, sunt foarte realiste, suprarealiste, chiar. Nu mai poți folosi tâmplarii de la teatru cum îi foloseai mai demult, sau pictorii, să picteze. Nu prea se mai pictează, acum se printează și un pic îmi pare rău.
În 24 de ani ați lucrat la multe spectacole…
Am 150 de piese semnate de mine.
Care ar fi cele mai solicitante dintre ele, cele care v-au dat bătăi de cap?
Uite chiar acum am făcut un spectacol cu Botond Nagy, ‘Procesul’, de Kafka, în care chiar am avut o instalație, o sculptură cinetică, un tavan mișcător, care m-a provocat foarte tare, dar nu m-am lăsat până nu l-am făcut. Costau enorm de mult motoarele, când am ajuns să le command. Erau niște motoare inteligente pe care teatrul nu și le putea permite, și atunci am creat o chestie manuală, cu patru mașiniști, și am reusit să facem cum am vrut, iar asta m-a bucurat foarte tare. Au mai fost… Primele mele spectacole, care m-au cucerit, ca un drog, care m-au atras la teatru, au fost spectacolele de stradă. Cred că am fost printre primii, cu Constantin Ranin, care au făcut aici ‘Ioana D’Arc’, ‘Divina Comedie’, la Ocna, pe apă, am făcut ‘Purgatoriul’. Au fost spectacole pentru care făceam în fiecare zi niște sculpturi imense, pe roți, le inventam… Mi-au plăcut enorm!
Ce vă place cel mai mult la munca dumneavoastră?
Cred că scenografia cuprinde tot ce înseamnă artă. N-am crezut! Chiar acum am avut întâlnirea cu niște colegi, niște sculptori, și m-am simțit mult mai bogat decât ei. Am trăit niște clipe cu mari regizori și am învățat de la fiecare, cu scenografi… De exemplu, am învățat scenografie de la Helmuth Sturmer, mi-a zis niște detalii… Am fost asistent la vreo patru spectacole ale lui și am învățat foarte mult. Inclusiv de la Dragoș (n.a. Buhagiar) am învățat. Sunt scenografi de la care chiar poți să înveți fiecare detaliu ce înseamnă. E ca un drog de care nu mai scapi.
Ce ați vrea să știe publicul despre munca echipei din spatele spectacolelor?
Aș vrea să știe că e o muncă foarte complexă și foarte frumoasă, în același timp, și cu adrenalină la maxim, că tot timpul suntem sub presiune… Eu nici nu știu dacă aș putea să lucrez altfel. Îți pornesc niște motoare ascunse. Așa am lucrat toată viața, sub presiune, și îmi place.
