„Mulțumesc, Ionesco”. Victor Rebengiuc, Cristian Mungiu și Constantin Chiriac în dialog cu Octavian Saiu

Există momente în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu care nu pot fi programate și, cu siguranță, nu pot fi prevăzute. Nu țin de ce scrie în caietul de sală, ci de ce se naște în încăpere, între oameni. Așa a fost și conferința moderată de Octavian Saiu cu Victor Rebengiuc, Cristian Mungiu și Constantin Chiriac— o întâlnire în care s-a vorbit, pe rând și în același timp, despre Ionesco, despre moarte, despre recunoștință și despre absurd. În ordine aleatorie.

Totul a început cu o stea. O stea care va fi așezată pe Aleea Celebrităților din Sibiu pentru Eugène Ionesco, cel mai european dintre dramaturgii români. „E un gest de reparație, de recunoaștere și de continuitate”, spune Constantin Chiriac, amintind și de momentul straniu și simbolic din 1994, când, în timp ce la Sibiu se juca Regele moare, a venit vestea că Ionesco chiar murise. „Regele chiar a murit”, a spus atunci Chiriac pe scenă, „dar nu și în memorie pentru că, în timp, Ionesco va trăi prin ce vom face noi”.

Victor Rebengiuc, prezent prin intermediul ecranului la Conferința FITS din 26 iunie, a preluat mărturia și a dus-o mai departe. Într-o sală cu zeci de oameni în tăcere, actorul a vorbit despre Regele moare cu o seninătate care te năucește. Despre cum a învățat, datorită acestui text, să nu se mai teamă de final. Despre moarte ca ultim capitol al vieții și nu ca eșec. Și, într-o frază care s-a imprimat direct în aer, a spus simplu: „Sunt foarte împăcat. Nu mă sperie”. Într-o lume care aleargă departe de ideea sfârșitului, Rebengiuc a oferit poate cea mai profundă lecție de viață și de teatru din acest festival. Nu cu aplomb și explicații, ci cu tăcere și acceptare.

Cristian Mungiu a fost acolo să spună mulțumesc. A vorbit despre realism și absurd, despre cum, în film, absurdul nu e un construct, ci o componentă firească a realului. Despre cum sinceritatea unui artist trebuie să fie nepoliticoasă și inconfortabilă — altfel e doar retorică. Și despre cum, în era în care „nu mai știm dacă gândim noi sau preluăm ce gândesc alții”, arta are obligația să rămână onestă, chiar dacă deranjează.

Victor Rebengiuc își încheie intervenția cu o frază pe care, poate, o s-o reținem mai mult decât orice altceva: „Credință și adevăr. Și muncă, copii!” Așa a spus Rebengiuc, zâmbind, uitându-se direct în ochii tuturor. Iar când Octavian Saiu a întrebat ce i-ar spune lui Ionesco, Rebengiuc n-a vorbit despre teatru. N-a vorbit despre absurd. A vorbit despre demnitate și despre cum, dincolo de regimuri și tăceri, Ionesco a făcut România auzită pe planetă. „Asta e mândria — nu bătaia cu pumnul în piept. Mândria e ce lași în urmă”.

E greu să scrii un articol după o oră în care s-au spus lucruri pe care nu le poți nota în carnețel. Dar dacă ar fi să rămânem cu o imagine, e următoarea: un regizor de film, un actor, un director de festival, un moderator și o sală care ascultă. Iar undeva, nevăzut, un bărbat numit Eugène Ionesco primește în sfârșit ceea ce teatrul refuză adesea să spună pe bune: mulțumesc.

keyboard_arrow_up