Într-o formulă minimalistă, rece și aproape impersonală, spectacolul-lectură Break of Day de Fredrik Brattberg, tradus de Ovio Olaru și regizat de Bogdan Sărătean, construiește o lume care pare, la început, banal de recognoscibilă. O familie tipică – el, ea și Frida, fiica lor adolescentă – navighează rutina zilnică: pachetul de prânz, periuțele de dinți, biscuiții, știrile, compunerile despre Balcani. Dar ceva nu e în regulă. Lectura funcționează aici ca o distanțare deliberată. Actorii (Ștefan Tunsoiu, Fabiola Petri, Crina Dumitrașcu, Radu Costea) mențin un ton neutru, aproape mecanic, accentuând senzația de alienare, de repetiție care apasă tot mai greu asupra personajelor. Vorbim despre o atmosferă kafkiană transpusă în univers domestic – în care absurdul nu mai vine de la stat sau autoritate, ci de la dinamica invizibilă a familiei și de la lentoarea cu care realitatea devine insuportabilă.
Brattberg construiește o buclă care nu are nimic spectaculos – dar tocmai asta e miza: să înfricoșeze prin recurență, prin minimalism, printr-o realitate care alunecă, lent și sigur, într-un haos în care toți încearcă să păstreze aparențele. Dacă la început personajele cântă împreună la masă, la final nu mai cântă nimeni. Ceva s-a rupt, dar nu știm exact ce. Textul nu produce niciun fel de catharsis, ci un soi de intensitate plată: senzația că ești prins într-o cameră care nu se mai aerisește. Hans-Thies Lehmann, teoretician al teatrului postdramatic, vorbea despre aceste tipuri de structuri teatrale care nu urmăresc progresul narativ sau climaxul emoțional, ci cultivă prezența, suspensia, stagnarea. Exact asta pare a face Brattberg: dizolvă convențiile dramaturgice clasice și le înlocuiește cu repetiție și latență. Fiecare reîntoarcere la masa din bucătărie nu e doar un tic de scriitură – e un simptom.
Din perspectivă psihologică, repetiția e deseori un mecanism de apărare: o încercare inconștientă de a controla anxietatea prin refacerea obsesivă a unui ritual. În Break of Day, personajele par captive într-un ciclu al performativității sociale – se prefac că totul e normal pentru a nu da glas golului care crește între ei. De aici și senzația de disociere: replicile se rostesc, dar nu mai spun nimic. O familie „funcțională” care a pierdut exact ceea ce o făcea vie – capacitatea de a simți, de a reacționa, de a fi.
Există o dimensiune profund camusiană în această construcție: viața domestică ca formă de absurd, în care rutina devine forma modernă a condamnării la Sisif. În loc să împingi bolovanul pe munte, îți faci cafeaua, trimiți copilul la școală, mănânci biscuiți. În Mitul lui Sisif, Albert Camus descrie omul absurd drept „cel care se confruntă cu tăcerea rațiunii, cu lumea care nu răspunde”. În Break of Day, această tăcere nu e exterioară, ci domestică: e tăcerea de la micul dejun, tăcerea între părinți, tăcerea după moartea copilului care, absurd, se tot întoarce. Moartea, în textul lui Brattberg, nu mai e finalitate, ci o paranteză reluată obsesiv, o reîntoarcere care nu aduce nici catharsis, nici reparație. Exact cum la Camus, întrebarea nu e „cum ieșim din absurd?”, ci „cum trăim în el?”.
Dacă pentru Camus absurdul e o tensiune între dorința noastră de sens și indiferența lumii, la Brattberg absurdul apare în clivajul dintre rutină și traumă. Personajele nu trăiesc o dramă vizibilă, ci o uzură existențială. Nu plâng, nu se ceartă, nu se prăbușesc. Doar repetă. Repetă ca și cum viața ar putea fi reparată prin reluare. Repetă ca și cum, dacă vor face lucrurile „cum trebuie”, ceva se va reseta. Dar absurdul, și în Camus, și în Brattberg, nu funcționează ca o ecuație. E o rană deschisă în logică. În afect. În limbaj. Ce e cel mai tulburător e că, exact ca în mitul sisific, personajele continuă să se „comporte normal” în pofida ciudățeniei tragediei. Copilul moare și revine? Bem ceai. Îl îngropăm din nou? Îi pregătim un sandviș. Camus tot spunea că trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit — în sensul în care fericirea nu vine din sens, ci din asumarea lucidă a absurdului. La Brattberg însă, nu mai e clar dacă personajele și-au asumat ceva. Sau dacă sunt fericite. Sau dacă mai gândesc.
Minimalismul în teatrul nordic nu e niciodată o simplă alegere de decor. E o poziție etică. Un fel de a gândi teatrul ca spațiu al esenței și al distilării. În tradiția nordică, de la Strindberg până la Jon Fosse sau Arne Lygre, discursul scenic se opune teatralității evidente, refuză fastul și spectacolul ca formă de falsificare. În schimb, caută acel ceva mic și tăcut care persistă. Tăcerile nu sunt pauze, ci acte de comunicare. Repetițiile nu sunt redundanțe, ci întoarceri la un nucleu afectiv pe care cuvintele nu-l pot prinde din prima. În Break of Day, regizorul Bogdan Sărătean a respectat acest ADN estetic: lectura a fost minimalistă până la disconfort, rece până la transparență, exact ca în dramaturgia norvegiană contemporană. Actorii nu au performat suferința, ci au sugerat-o. Au fost acolo, în plin contact cu textul, fără să-l îmbrace. Și tocmai această abținere, această luciditate reținută, a creat o stranietate în care absurdul nu te izbește, ci te înconjoară lent, ca o ceață. Teatrul nordic de azi nu mai caută să emoționeze „frumos”, ci să perturbe. Să creeze spații de gândire și să suspende siguranța spectatorului. Brattberg nu face un spectacol „despre” moarte, ci îți pune în față o moarte care se repetă până nu mai simți nimic despre ea.
În lumea lui Brattberg, repetiția nu mai e promisiunea stabilității, ci proba clară a vidului. În lipsa unei traiectorii sau a unui deznodământ, personajele se agață de banalitate ca de o ultimă busolă, iar în ultimă instanță, Break of Day rămâne un text despre ce se întâmplă când nu mai poți spune nimic, dar continui să joci viața după un scenariu care nu ți se mai potrivește. Într-o lume în care totul trebuie să pară în regulă, acest spectacol minimalist și sec e aproape radical – pentru că nu ne oferă nicio ieșire. Doar o oglindă rece, în care putem vedea, poate, acel moment din viață în care începe să doară faptul că nu mai doare nimic.
În acest sens, Break of Day poate fi citit și ca un exercițiu de dezvrăjire a mitului familiei perfecte și o disecție tăcută a depresiei cotidiene. Într-un context european în care sănătatea mintală devine subiect de conversație publică, Brattberg pare să tragă un semnal de alarmă fără să țipe – ci doar repetând, iar și iar, până când liniștea va deveni, la un moment dat, asurzitoare.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
