La ediția din 2025 a Sibiu International Performing Arts Market (SIPAM), una dintre sesiuni s-a desfășurat sub titlul „Cinematografia performativă: Intersecția dintre scenă și ecran”. Reunind pe regizorul Cristian Mungiu, producătorul Tudor Reu, creatorul de teatru Cosmin Chivu și criticul Peter Bradshaw, conversația a explorat granițele în schimbare dintre film și performance-ul live și întrebările existențiale ridicate de era streaming-ului.
„În ziua de azi, trebuie să inventezi un eveniment dacă vrei ca oamenii să iasă din casă și să vadă ceva ce, altfel, ar urmări acasă,” a declarat Mungiu, reflectând asupra presiunilor cu care se confruntă cineaștii în contextul în care mersul la cinema scade într-o lume dominată de platformele de streaming.
Pentru Mungiu, a cărui carieră a definit Noul Val al cinematografiei românești cu filme precum 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și Bacalaureat, experiența live rămâne de neînlocuit. „De fiecare dată când ieși din casă să vezi un film, urmează să întâlnești pe cineva. E o experiență,” a spus el. „Nu vei întâlni oameni pe canapeaua ta, în afară de soția ta, pe care o cunoști foarte bine.”
Butonul de pauză și pierderea imersiunii
Peter Bradshaw, criticul de film de la The Guardian, a intervenit online din Londra pentru a-și împărtăși perspectiva. El a identificat „vinovatul” tehnologic pentru pierderea farmecului cinemaului: butonul de pauză. „Dacă te uiți la un film și știi, clipă de clipă, că poți să-l oprești, experiența ta este radical diferită și radical diminuată,” a argumentat Bradshaw. „Să mergi la cinema înseamnă să te supui parcursului. Este experiența de a nu putea pune pauză cea care îl face palpitant.”
El a comparat experiența cinematografică cu mersul la un meci de fotbal: „Când fanii fotbalului merg să vadă Arsenal sau Tottenham, știu că orice se poate întâmpla. Nu merg acolo gândindu-se: «Pot să pun pauză oricând vreau.»”
Cinematografia ca arta timpului
Mungiu a fost de acord, subliniind că adevărata artă a cinematografiei stă în capacitatea de a îngheța momentele în timp. „Dacă vrem să considerăm cinemaul ca artă, atunci trebuie să ne dăm seama ce este specific cinemaului. Și cred că această capacitate de a arăta cum trece timpul este unul dintre răspunsuri,” a spus el.
El a ilustrat acest punct de vedere proiectând un scurtmetraj realizat în perioada studenției, în 1994, un film de tip vérité care surprinde discursul politic românesc.
Deși simplu, scurtmetrajul surprindea expresii autentice ale speranțelor și frustrărilor publicului, la doar cinci ani după revoluția din 1989 din România. Bradshaw l-a lăudat drept „o secțiune transversală a ADN-ului românesc care fierbe la suprafață și se prezintă în fața camerei,” adăugând că, deși unele comentarii erau mai rigide, multe erau „elevate, aproape poetice.”
Conținut vs. creație: dilema streaming-ului
Conversația a virat rapid către criza existențială care afectează atât cinemaul, cât și teatrul în era digitală: transformarea „creației” în „conținut.” Mungiu a subliniat efectul algoritmilor de streaming, unde poveștile sunt tot mai mult modelate după formule dictate de date.
Producătorul Tudor Reu a împărtășit experiențe directe de lucru cu giganții streaming-ului. „E uimitor câtă matematică există în serialele Netflix și HBO,” a spus el. „Totul este un tabel imens. Îi interesează ce face publicul la minutul unu, la minutul cinci, cum ar trebui să se termine primul episod. Nu cred că îi interesează prea mult ce reprezintă.”
Reu a povestit o întâmplare despre un film pe care l-au produs pentru Netflix. Deși filmul se încheia cu un tată care săpa în zăpadă în căutarea fiului său dispărut, o poveste intenționat lăsată deschisă, o spectatoare l-a întrebat totuși dacă nu cumva e doar un final suspendat pentru „sezonul doi.” Povestea a stârnit râsete, subliniind cum streaming-ul a condiționat publicul să aștepte rezolvări serializate.
Bradshaw a remarcat că, deși producția industrială de filme nu e ceva nou, „Bineînțeles că, în epoca de aur a Hollywood-ului, filmele erau produse pe bandă rulantă”, ceea ce este diferit acum este însuși termenul conținut. „Conținutul este lipsit de formă, nebulos,” a spus el. „Creatorii artistici nu produc simplu conținut, ei creează formă. Platformele de streaming vor conținut care să poată fi extins la nesfârșit, pe când cineaștii își doresc opere cu structură și sens.”
Măiestria de a lucra între medii
Pe măsură ce discuția s-a întors la performance, Mungiu a subliniat înrudirea dintre cinematografie și teatru: ambele se bazează pe surprinderea comportamentului uman autentic. Totuși, el a subliniat provocările unice de a obține autenticitate în cadre lungi de film, menționând celebra scenă de la masa din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. „În teatru, după ce ai creat spectacolul, nu mai poți interveni prea mult. Dar în cinema, poți alege să îngheți un moment în timp,” a explicat el.
Mungiu a vorbit, de asemenea, despre cum lucrul în publicitate i-a predat lecții esențiale despre casting și regie. „Publicitatea înseamnă să livrezi ceva care funcționează pentru client. Nu ești artist în niciun fel, trebuie să creezi ceva care funcționează,” a spus el, amintindu-și cum l-a descoperit pe actorul Vlad Ivanov în spoturi publicitare, înainte de a-l distribui în roluri importante în filmele sale.
În ciuda incursiunii sale în publicitate, Mungiu rămâne profund atașat de autonomia artistică. „Continui să fac filme în România, cu buget mic, pentru că încă vreau să am acel final cut. Și din perspectiva asta, împărtășesc aceeași libertate pe care o au artiștii din teatru.”
Spre un limbaj comun al performanței
Panelul s-a încheiat explorând cum atât teatrul, cât și cinemaul se confruntă cu scăderea răbdării publicului. „Există o consecință colaterală a folosirii acestor formate foarte scurte,” a observat Mungiu. „Oamenii au început să-și piardă răbdarea. Marea noastră provocare este să vedem dacă mai e posibil să folosim cinemaul ca modalitate de a surprinde momente mici în timp, fără niciun fel de tăieturi.”
Pentru Mungiu, viitorul constă în a rezista uniformizării și în a păstra diversitatea expresiei. „Cinemaul nu ar trebui să fie doar un principiu de marketing pentru a ajunge la un public global. Există ceva viu în teatru, pe care trebuie să încercăm să-l păstrăm și în cinema.”
